VALORI ŞI… VALORI

     Destinul m-a purtat pentru câţiva ani buni în ţara de pe malurile Tamisei. Diferenţele de cultură şi chiar simplul trai au apărut la tot pasul.

     Ca orice ziarist curios, am vrut să analizez domeniul în care am activat mare parte din viaţa mea: presa. Toţi colegii din această breaslă ştiu că subiectul de pe prima pagină vinde ziarul. De aceea, aici găsiţi titlurile şi subiectele cele mai importante şi şocante ale zilei. Spre surprinderea mea, în presa engleză nu am găsit accidente cu peste trei morţi, viol cu moartea victimei şi alte grozăvii de acest gen. Am găsit un subiect care pentru meleagurile noastre pare banal şi chiar plictisitor. Pe prima pagina a unui ziar important trona poza unui cuplu tânăr lângă un tomberon a cărui capac întredeschis lăsa să se vadă o pungă de gunoi. Titlul: Amendaţi cu 100 de lire pentru că tomberonul familiei nu avea capacul complet închis. Şi au continuat să vină poveşti la fel de halucinante. O cunoştinţă a primit prin poştă o amendă de 60 de lire pentru că a aruncat un muc de ţigară pe stradă. În zadar a încercat să scape invocănd vântul puternic ce i-a smuls restul de ţigară din mână. Răspunsul autorităţilor a fost rece şi politicos: “Având în vedere că în Marea Britanie vântul bate mai tot timpul, vă recomandăm ca pe viitor să ţineţi ţigara mai strâns între degete”. Nici nu mai trebuie să menţionez că infracţiunile legate de trafic sunt sancţionate fără drept de apel, începând cu parcarea neregulamentară şi terminând cu depăşirea limitei de viteză sau neacordarea priorităţii la trecerea de pietoni.

     Pentru cineva care vine dintr-o ţară unde mucurile de ţigară şi cojile de seminţe sunt parte din peisaj, iar zona de colectare a gunoiului e ca un câmp dupa bombardament, astfel de ştiri par ceva de domeniul ridicolului. Dar, mai ales, m-au făcut să îmi schimb scala de valori.

     Meandrele vieţii m-au adus înapoi pe plaiurile mioritice. Cu noua scală de valori învăţată, încerc să-mi duc viaţa la aceleaşi standarde. Dar, mă simt ridicolă când merg cu un ambalaj gol în mâna kilometri întregi până găsesc un coş de gunoi, în timp ce trotuarul e plin de hârtii. Când locatari leneşi îşi lasă sacul cu resturi menajere în coşul de gunoi de la colţul străzii, iar punctele de colectare a gunoiului sunt periodic răscolite şi jefuite de cei care caută prin tomberoane. Ca să nu mai amintesc zonele de picnic după o duminică la iarbă verde sau lacurile acoperite de bidoane de plastic.

     Ce e de făcut? Mă întorc la scala de valori locală sau rămân în lumea ireală a curăţeniei şi civilizaţiei?

Dana Munteanu (McAllister)

Centenarul discordiei

   Suntem, deja, în „Anul 100“ al Marii Uniri. Avanpremiera care ar fi trebuit să fie aniversarea 99 din acest an s-a păstrat în coordonatele festivismului militaro-politicianist, cu defilări, discursuri pompoase (reciclate după cele de anţărţ!) şi – bineînţeles! – mici, vin fiert şi ciolan cu fasole.

   Însă toate astea reprezintă doar „garnitura“ clasică pentru gâlceava perpetuă a politicienilor: atacuri reciproce, absenţe din tribunele oficiale, vituperări la adresa adversarilor aflaţi în „dezastru moral“, vinovaţi de „suferinţa seculară“ a poporului asuprit. Când îi asculţi pe „aleşii neamului“ (dacă mai ai răbdarea necesară!), nu poţi să nu rememorezi figurile marilor oameni de stat care au zidit România modernă. Ei ştiau ce este spiritul de sacrificiu, aveau un ţel şi urmau un program dictat de credinţa poporului român în unitatea sa. Astăzi, ce-avem? Centenarul Marii Uniri i-a prins pe guvernanţi nepregătiţi precum iarna! De 99 de ani se ştia că în 2018 este marea sărbătoare... Se chinuie fel de fel de „responsabili“ să încropească un program deocamdată „nevertebrat“. Mai bătrân decât România Mare şi tot pe-atâta de-nţelept, filozoful Mihai Şora declara, zilele trecute, cu o anume dezamăgire generată de situaţia morală şi politică în care ne aflăm, că doreşte patriei lui „să fie o ţară bine guvernată, cu grija celor care o guvernează pentru cei care sunt guvernaţi. Şi ultima lor grijă să fie grija pentru ei înşişi. Dacă prima lor grijă poate să fie asta, iar ultima lor grijă să fie pentru ei înşişi, România are asiguraţi câţiva ani buni în faţa ei“.

   Aşa cum stă bine românului, fiecare ştie ce ar trebui făcut în anul Centenarului, cum „să jucăm în teren“: să rememorăm figurile emblematice ale României începutului de secol XX, să ridicăm statui, să edităm compendii, să finanţăm publicarea unor romane istorice sau volume cu poezii patriotice („ca pe vremuri!“), să organizăm chermeze cu lăutari, să nu uităm de „gaşca Zurli“, să ducem copiii la muzeu cu clasa, să intervievăm niscaiva veterani şi-apoi să-i cărăm cu noi la Alba Iulia şi câte şi mai câte... Numai că atunci când ai vrea să te lămureşti ce-i în minţile celor care au „pâinea şi cuţitul“, liniştea este aproape mormântală. Afli că a fost selectată sigla Centenarului şi că se lucrează la program. Fraţilor, e decembrie 2017! În România, de la Crăciun şi până după Sfântul Ioan Botezătorul (şi pe nou, şi pe vechi!), totul e un mare ospăţ urmat de câteva săptămâni de indigestie. Până să se trezească şi responsabilii cu Centenarul din beţia festivismului, trec momente majore precum Unirea Basarabiei cu Ţara sau Pacea de la Buftea. Pentru că, în realitate, Centenarul nu este doar 1 Decembrie. Este un şir de... „centenare“!

   Deocamdată, la Ministerul Culturii se simte o anume irascibilitate ori de câte ori vreun jurnalist îndrăzneşte să întrebe: „Şi cu Centenarul cum mai staţi?“ Domnul ministru Lucian Romaşcanu este convins că „întotdeauna va exista tentaţia de a spune de ce am făcut asta şi n-am făcut cealaltă. Va trebui să avem şi festivităţi, pentru că e un an festiv, va trebui să avem şi lucruri foarte concrete, care ţin de infrastructură“. Premierul Tudose vorbeşte despre reabilitarea sediilor unor teatre din Bucureşti, achiziţii de carte pentru biblioteci şi finalizarea investiţiilor la Catedrala Neamului. Nici un cuvânt despre starea deplorabilă în care se află Muzeul Naţional de Istorie (închis în proporţie de 80 la sută de aproape 15 ani)! „Interesul nostru, al Guvernului, este să încurajăm tânăra generaţie să citească, iar pe cei din generaţia noastră şi a părinţilor noştri, să se întoarcă la lectură. Avem toată disponibilitatea să sprijinim cu fonduri bugetare finanţarea acestui proiect, pe care să îl cuprindem în Programul Centenar“, a declarat dl Tudose. Şi nu i-a fost de-ajuns: „Nu putem bifa acest eveniment printr-o petrecere cu mititei şi sarmale cu mămăligă. Vorbim la copii despre lapte şi corn, în regulă. Acum este nevoie de ceva similar cu «Lapte, corn, carte»“. Pe acest principiu, în „Programul Centenarului“ (dacă va exista un asemenea document oficial...) pot fi introduse subvenţionarea protezelor ortopedice, întreţinerea parcurilor sau salvarea rasei de suine Mangaliţa, renumitul „porc-somon“ (că altfel, de unde ciolan cu fasole?!...).

   Sărbătorirea Marii Uniri este un spectacol în plină desfăşurare. Regizorii (oficialii ştiuţi şi neştiuţi) asigură suspansul maxim: habar n-avem şi nici nu intuim ce urmează. La fel ca ei!

Ştefan Radu

(Articol publicat în Revista ATENEU, noiembrie – decembrie 2017.)