LICEENI, TRECEŢI BAC-ul!

Mihai BUZNEA

 

De mai bine de un sfert de veac, şcoala românească ne serveşte o poveste tragicomică. Fără final. Fără happy-end. Dar cu momente de o mare spectaculozitate umoristică demne de-un Bertold Brecht sau, poate şi mai şi, de-un nenea Iancu. Comedia burlescă jucată pe plaiurile mioritice, adică la ea acasă, cu o glorioasă evoluţie spre cretinismul creator. De nota 10. În fiecare început de vară şi sfârşit de an şcolar, asupra emininchelui elev român se pogoară norul negru, ameninţător, de rău augur, al BAC-alaureatului. Anunţănd Apocalipsa pe “cămpul alb al oilor negre”, cu veşnica-i întrebare hamletiană în variantă autohtonă contemporană: îl iau, sau nu îl iau?! Până la aflarea răspunsului/rezultatului (care pentru cei mai mulţi dintre competitori nu reprezintă deloc un mister, cu năluciri de Fata Morgana) “candidaţii la fericire” îşi dau curaj fredonând neabătut prin parcuri, baruri şi discoteci, prea-cunoscutul Imn al repetentuilui la BAC propus şi promovat cu brio de SRC (Serviciul Român de Comedie): “Şcoala e dură, e-o mare jale/ Cine ia bac-ul, e foarte tare./ În ritmul ăsta, în căţiva ani/ Vor fi în ţară numai prostani (…)/ Să ardă şcoala, să moară bac-ul/ Iar pe profesori să îi ia dracul./ Toţi agramaţii şi repetenţii/ Să ne dea Statul decât subvenţii…”. E-un haz de necaz, cu umor negru de genul “ia mai lasă-mă-n pana mea cu şcoala ta!” Să mai spună careva că ai noştri tineri nu au ştiinţa, dar şi talentul, de a ieşi din cele mai solicitante situaţii. Cu zâmbetul pe buze, ba chiar şi cu cascade de râs şi cu replici fără de replică, precum în catrenul pescuit pe-o bancă din parc sculptată cu două inimioare, semn al dragostei chioare şi amorului ghebos, străbătute de-un pix: “Am întrebat-o cam stângaci,/ Pe blonda ce tăcea, discretă:/ Şi după bac ce-ai să te faci?/ Brunetă…”.

SPORTUL ROMÂNESC ŞI MAREA UNIRE

Leonard POPA

ÎNCEPUTURI

Sub formă organizată, sportul românesc îşi află originile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă din 1840, Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herţa, Moldova – d. 12/24_noiembrie 1869, Iaşi; precursor al generaţiei paşoptiste) a introdus în planul de învăţământ al Academiei Mihăilene din Iaşi (instituţie de învăţământ superior premergătoare Universităţii “Alex. I. Cuza”), printre materiile obligatorii, scrima, gimnastica şi înotul. De altfel, gimnastica avea să devină primul sport naţional atestat ca Asociaţie, la Mediaş, în 1882. O altă disciplină sportivă cu o tradiţie pierdută în negura vremii este canotajul. 1856 este anul în care, în Banat, se organizează primul concurs de canotaj, iar şapte ani mai târziu (1863), la Timişoara, se pun bazele unei Asociaţii profesioniste cu denumirea de Regata. Totuşi, românii vor aştepta 60 de ani până la a bifa prima participare la o competiţie oficială internaţională (Campionatul European de la Belgrad, din 1932) şi alţi 23 de ani până să obţină prima medalie de aur, în 1955, la Campionatul European de la Gand (Gent/Belgia), prin echipajul masculin de 4.

LEPĂDAREA DE SINE

Succes de prestigiu al jurnaliştilor bacăuani reuniţi în Filiala „Marius Mircu” a UZPR: colegul nostru Mihai Buznea este laureat al ediţiei 2017 a concursului organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti. Vineri – 22 iunie a.c., în studioul Pangrati al Teleleviziunii Române a avut loc  Gala de decernare a premiilor. Desfăşurat sub genericul „Limba română, întregitoare de neam”, concursul a reunit jurnalişti din presa scrisă, on-line, realizatori de emisiuni radiofonice şi de televiziune, precum şi autori de cărti pe această temă. Mihai Buznea a primit prestigioasa distincţie pentru articolul „Lepădarea de sine”, publicat în ediţia din luna aprilie 2017 a revistei „PLUMB”.

Redăm, în continuare, textul articolului:

Arca Noetică de la Alba Iulia

Marius MANTA

Pentru mulţi, facebook-ul şi-a dovedit încă de la început utilitatea. În tot cazul, nu l-a contestat nimeni. Era un lanţ al prieteniei... instante, o mană cerească pentru anihilarea frustrărilor de orice fel. Apoi, treptat, a devenit câmpul de bătălie al unor mişcări de o transparenţă îndoielnică. Acum este inamicul public numărul unu. La ei, dar şi la noi. Comentariile sunt din ce în ce mai acide şi cred că nu mă hazardez dacă le voi considera, pe majoritatea, în contra firescului. M-au necăjit multe absurdităţi ori lipsa de coerenţă a argumentelor aruncate. Recunosc, personal nu am înţeles mai deloc acea campanie desfăşurată în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, cu punct de (îndoielnic) interes fată de Catedrala Neamului. Da, şi eu vreau spitale, şi eu îmi doresc şcoli care să intre în standardele europene, însă nu în detrimentul unui edificiu ce în chip simbolic are menirea de a marca pe deplin cei o sută de ani scurşi de la înfăptuirea României Mari. Sunt valori la care achiesez pe mai departe, sper să nu fiu unul dintre cei mult prea puţini. Dar materialul de faţă nu este despre necesitatea Catedralei Neamului, am cumva sentimentul că unora le poţi striga „adevărul în deşert” - vor rămâne pe mai departe, oarecum absurd, reticenţi şi extrem de violenţi / compulsivi. Iar dacă îmi daţi voie să amestec registrele, aş spune că şi eu #rezist, însă într-ale mele!

ISTORIA LA PURTĂTOR

Mihai BUZNEA

• Eroii anonimi ai unor vremuri încârcate de glorii

Faptele dintotdeauna ale românilor se cer încrustate în memoria eternităţii, spre a slăvi drept pilde eroice pentru urmaşi, care să le pună, la rândul lor, la temelia perenităţii, demnităţii şi existenţei noastre viitoare. Cemtenarul Unirii este unul din momentele cardinale ale istoriei romnânilor şi trebuie prea-mărit prin glorificare de către cei de astăzi pentru cei de mâine. Marea Adunare de la Alba Iulia reprezintă o piatră de hotar şi, totodată, simbol al devenirii moderne şi manifestării identitare.

Barometrul mancurtizării

Ştefan RADU

La mijlocul lunii mai a fost dat publicităţii studiul Barometrul de Consum Cultural 2017. Tema pentru acest an a fost Cultura în pragul Centenarului Marii Uniri: identitate, patrimoniu şi practici culturale. Rezultatele studiului (care pot fi consultate pe pagina de net culturadatainteractiv.ro a Institutului Naţional de Cercetare şi Formare Culturală) au generat reacţii dintre cele mai diverse: ştiri senzaţionale despre analfabetismul funcţional al noilor generaţii, lamentări intelectualiste despre “starea îngrijorătoare a sistemului de educaţie”, analize temeinice despre firavele strategii culturale iniţiate de diverse instituţii naţionale ce par a-şi fi pierdut busola (Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, Academia, marile universităţi cu pretenţii etc.) sau comentarii “de pe margine” ale unor personalităţi ale vieţii literare şi jurnalistice. Toată agitaţia a ţinut vreo două săptămâni.