marți, 5 iunie 2018

Arca Noetică de la Alba Iulia


Marius MANTA

Pentru mulţi, facebook-ul şi-a dovedit încă de la început utilitatea. În tot cazul, nu l-a contestat nimeni. Era un lanţ al prieteniei... instante, o mană cerească pentru anihilarea frustrărilor de orice fel. Apoi, treptat, a devenit câmpul de bătălie al unor mişcări de o transparenţă îndoielnică. Acum este inamicul public numărul unu. La ei, dar şi la noi. Comentariile sunt din ce în ce mai acide şi cred că nu mă hazardez dacă le voi considera, pe majoritatea, în contra firescului. M-au necăjit multe absurdităţi ori lipsa de coerenţă a argumentelor aruncate. Recunosc, personal nu am înţeles mai deloc acea campanie desfăşurată în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, cu punct de (îndoielnic) interes fată de Catedrala Neamului. Da, şi eu vreau spitale, şi eu îmi doresc şcoli care să intre în standardele europene, însă nu în detrimentul unui edificiu ce în chip simbolic are menirea de a marca pe deplin cei o sută de ani scurşi de la înfăptuirea României Mari. Sunt valori la care achiesez pe mai departe, sper să nu fiu unul dintre cei mult prea puţini. Dar materialul de faţă nu este despre necesitatea Catedralei Neamului, am cumva sentimentul că unora le poţi striga „adevărul în deşert” - vor rămâne pe mai departe, oarecum absurd, reticenţi şi extrem de violenţi / compulsivi. Iar dacă îmi daţi voie să amestec registrele, aş spune că şi eu #rezist, însă într-ale mele!

Da, facebook-ul mi-a adus în faţa ochiului edificiul de la Alba Iulia. Mai mult, recunosc că cel puţin până acum nu am avut ocazia să îl văd direct, fără intermediari. Aproape exclusiv, mijloacele media moderne au fost cele care mi-au facilitat întâlnirea cu Arca Noetică, biserică care se bucură de o arhitectură aparte, care surprinde de la prima întâlnire, construcţie a cărei frumuseţe nu te lasă fără răspuns, ci îţi provoacă întrebări, deschizând în fapt o nouă cale de a te regăsi, autoinstituindu-se într-un excurs către semnificaţiile cele mai adânci şi evident complexe ale ortodoxiei. Arca Noetică de la Alba Iulia preîntâmpină nu doar la nivel simbolic dorinţa de mântuire a neamului românesc, ci în chip efectiv, raportându-se liturgic la marile taine eshatologice. De ce nu, prin locul în care se află – Alba Iulia, dar totodată prin capacitatea de a topi în propria-i fiinţă elemente cu specific panortodox, prin programul iconografic de o frumuseţe cu totul aparte, Arca Noetică se înalţă ca semn al perfecţiunii de sine stătătoare, dar şi sub forma unei vii prefigurări a Catedralei Neamului.
Mare mi-a fost bucuria când prin bunăvoinţa domnului Ioan Popa, mi-a parvenit albumul dedicat acestei lucrări - despre care vom auzi din ce în ce mai mult! Publicat de către Parohia Ortodoxă Română „Cartier Nou II” Alba Iulia şi tipărit în condiţii grafice realmente de excepţie de către „Printco” România, albumul format mare, de peste două sute de pagini, devine poate cel mai nimerit ambasador al muncii titanice depuse de către iniţiatorii acestui proiect, repet – cu adresabilitate naţională. 
Biserica Sfinţii Mucenici Brâncoveni şi Sfinţii Ioani (Botezătorul, Teologul, Gură de Aur) s-a impus deja în conştiinţa publicului sub acest concept arhitectural de Arcă Noetică, dar şi graţie celui iconografic de rotulus al Împărăţiei, ţintind în mod evident către o înnobilare duală, atât prin credinţă, cât şi prin cultură – aş spune: iată, după mult timp, se reuşeşte o redefinire a aspectelor ce ţin de estetica artefactului, asistăm la „dobândirea” unui frumos care nu deranjează în niciun chip canonul dar care aduce laolaltă, cu beneficii reciproce, atât teologia cât şi arta. Reţin dintre primele consideraţii pe cele ale Ieromonahului Agapie Corbu: „Aşa se facă că, privită de afară, biserica (par)e o pasăre ce-şi ia zborul întru înalturi. Ceva mai de aproape, aceeaşi pasăre se arată ca un potir. Schimbându-ţi iarăşi punctul de privire, potirul ţi se dezvăluie a fi cruce. Când, în sfârşit, intri, simţământul este al ocrotirii pe care o dădea arca lui Noe în vâltoarea potopului, iar neputinţa de a identifica obârşia punctuală a luminii, datorită ascunderii ferestrelor, îţi prilejuieşte pregustarea tainei cetăţii lui Dumnezeu, în care, ne spune Ioan Teologul – profetic ales ca unul dintre hramuri -, nu mai e nevoie nici de lampă, nici de soare, nici de lună, «pentru că slava lui Dumnezeu o luminează, şi făclia ei este Mielul»”. În capitolul „Măiastra”, acelaşi Agapie Corbu dezvoltă consideraţii cu punct de plecare în categoria frumosului, aşa cum era aceasta înţeleasă de vechii greci, urmând să ne demonstreze că odată cu întruparea Logosului, Trupul devine adevăratul Templu. Iar dinspre Templul vechi ne-a rămas în chip esenţializat planul, ca reflex al contemplării sinaitice a Logosului de către Moise. Aşa au apărut bisericile, paraclisele etc.
Albumul îmbină perfect consideraţiile teologice cu ilustraţiile prezente. Aş spune chiar - el însuşi ajuns la stadiu de artefact, albumul spune o fericită poveste ce inundă realul, e povestea nedisimulată a Arcei Noetice care provoacă printr-un minimalism decorativ, dublat de un maxim la nivelul simbolurilor. E şi povestea unei întregi echipe, dintre care am obligaţia de a-i aminti mai ales pe Dorin Ştefan şi Ioan Popa, arhitectul, respectiv pictorul edificiului. Cu statut bine definit, acestora li s-au adăugat şi Sorin Dumitrescu (într-o prima etapă), Camelia Popa, Gabriel Toma Chituc (iconari), Virgil Scripcariu (sculptor), Carmen Paiu (textilist), George Macovescu (designer mobilier), Vasile Ţiplea (pietrar), Călin Dragoş (clopotar), Sorin Stoica (orfevrier), toţi aceştia fiind conduşi cu pricepere de către preotul paroh – Jan Nicolae.
Întorcându-mă la albumul propriu-zis, îl găsim pe Vladimir Bulat care reface o scurtă istorie a arhitecturii religioase futuriste, aplecându-se cu interes, pe rând, asupra Bisericii „Sf. Treime” din Chicago (aparţinând comunităţii ruseşti), Bisericii „Buna-Vestire” din Wauwatosa, Wisconsin, Capelei Notre Dame du Haut (Le Corbusier). Interesează apoi elementele de noutate din pictura lui Ioan Popa, care îşi asumă un plan îndrăzneţ, pictura sa topind într-un continuum atemporal varii scene din Vechiul şi Noul Testament. De-a lungul desfăşurării programului iconografic suntem chemaţi să admirăm Altarul, Cupola şi Turla, Naosul, Pronaosul, Catapeteasma. Aşa cum afirma şi Pr. Jan Nicolae, pictorul Ioan Popa „a găsit răspunsuri plastice la provocările concrete puse de configuraţia arhitecturală a locaşului (pereţii, absidiolele-pâlnii, tavanul atipic, cupola înfundată), în duhul unei înnoiri cuviincioase şi fructificând conceptul teologic de arcă noetică, dezvoltat de preotul paroh”. La exterior, întâlnim probabil „reprezentarea cea mai spectaculoasă […] Mandylion-ul, zugrăvit pe peretele vestic, deasupra intrării, care are câte 6 m pe fiecare latură. Chipul Mântuitorului e proiectat pe o velum albă, cu însemnul crucii înscris în medalion. Este o zugrăvire inedită a acestei ipostaze iconografice, într-un loc atât de vizibil,  atât de monumentală. Suprafaţa neregulată a zidului conferă imaginii o uşoară vibraţie, o dinamică ce permite vizualizarea din orice unghi a aceste reprezentări, de parcă ai privi-o mereu din faţă, frontal. Exact cum vom sta şi noi la Judecata cea de pe Urmă în faţa Dreptului-Judecător”.
Peste toate, am reţinut că Arca Noetică preschimbă societatea nihilistă sau a postadevărului într-o poetică şi apologetică a frumuseţii. În corpul albumului se mai regăseşte şi schimbul de mailuri dintre Ioan Popa şi monahia Atanasia Văetişi de la Stavropoleos, schimb de opinii ce ne oferă moment de moment etapele de lucru; pe de altă parte, adună în formă eseistică opiniile unor specialişti precum Teodor Baconschi, Radu Preda, Daniela Dumbravă, Pr. Picu Ocoleanu, Claudiu Marius Mesaroş, Pr. Lucian Dumitru Colda, Silvia Marin Barutcieff, Gabriela Massaci.
Odată cu Arca de la Alba înţelegem sub puterea exemplului cum arhitectura creştină trebuie să fie deopotrivă arhaică dar şi a viitorului, mărturisind cea de a doua venire. Personal, abia aştept să întâlnesc această nouă dovadă a ethosului românesc, această reînchipuire modernă a unor biserici – de ce nu? - din Moldova Evului Mediu. Loc de cinste pe harta spiritualităţii româneşti, „Edificiul eclesial amalgamează în structura sa volumetria subtilă a unei nave-chivot cu simbolistica antropologică a convertirii. Receptacolul cruciform al locaşului devine un vas al luminii, un spaţiu al proslăvirii şi al unei frumuseţi rânduite iconografic, un palat al dumnezeiescului ospăţ” (Jan Nicolae).