Leonard
POPA
ÎNCEPUTURI
Sub formă organizată, sportul românesc îşi află
originile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă din 1840, Gheorghe Asachi
(n. 1/12 martie 1788, Herţa, Moldova – d. 12/24_noiembrie 1869, Iaşi; precursor al generaţiei
paşoptiste) a introdus în planul de învăţământ al Academiei Mihăilene din Iaşi
(instituţie de învăţământ superior premergătoare Universităţii “Alex. I. Cuza”),
printre materiile obligatorii, scrima, gimnastica şi înotul. De altfel,
gimnastica avea să devină primul sport naţional atestat ca Asociaţie, la Mediaş,
în 1882. O altă disciplină sportivă cu o tradiţie pierdută în negura vremii este
canotajul. 1856 este anul în care, în Banat, se organizează primul concurs de
canotaj, iar şapte ani mai târziu (1863), la Timişoara, se pun bazele unei
Asociaţii profesioniste cu denumirea de Regata. Totuşi, românii vor aştepta 60
de ani până la a bifa prima participare la o competiţie oficială internaţională
(Campionatul European de la Belgrad, din 1932) şi alţi 23 de ani până să obţină
prima medalie de aur, în 1955, la Campionatul European de la Gand (Gent/Belgia),
prin echipajul masculin de 4.
De o veche prezenţă în arhivele sportului românesc,
se bucură şi tirul. În iunie 1867, la Bucureşti, se înfiinţează „Societatea
Centrală Română de arme, gimnastică şi dare de semn”, primul organism central
de conducere a sportului din ţara noastră.
Considerată sport naţional, oina- similară în
multe privinţe cu baseball-ul american- îşi datorează primele competiţii unei
iniţiative a lui Spiru Haret care, în 1897, organizează câteva întreceri
interne. De altfel, Spiru Haret e cel care, un an mai târziu (1898), editează
primul Regulament al acestui joc, publicat în Monitorul Oficial nr.132 din 1 februarie
1899. Interesant este că, în 2010, cu ocazia Festivalului Internaţional al
Sporturilor Tradiţionale cu Mingea Mică desfăşurat în Germania, o
reprezentativă a României a disputat chiar şi un meci internaţional (primul şi
singurul din palmaresul său), dispunând cu 7-2 de echipa gazdă.
Mai accesibil, datorită costurilor de
practicare mai mici, atletismul îşi face prezenţa la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când studenţii români din ţările occidentale, întorşi în vacanţă,
organizează diferite întreceri, în special de alergări. Totuşi, primul
campionat naţional se va organiza abia în 1914, doar pentru bărbaţi, la 16
probe.
Tenisul de câmp începe să fie cunoscut în
România, simultan cu apariţia acestui sport inventat de Major Walter Clapton Winkfield. Întâile cluburi de
tenis iau fiinţă la Bucureşti (1864, Bukarest Turnverein) şi Galaţi (1898,
Galatz Tennis-Club).
NOI ORIZONTURI
După 1900, disciplinele sportive care capătă tot mai mult contur sunt aceleaşi
cu care românii cochetaseră în secolul anterior: hipismul, patinajul, tirul,
scrima, gimnastica, canotajul, atletismul şi ciclismul. Jocurile Olimpice
debutaseră încă din 1896, dar România va fi prezentă, pentru prima dată,
începând cu a doua ediţie (1900), când va participa cu un singur sportiv. Din
1905, printre sporturile favorite ale românilor, începe să se numere şi boxul,
primele gale fiind organizate la Bucureşti. După 25 de ani, Lucian Popescu avea
să aducă României un tilu european (1930).
Din 1906, gimnastica românească va căpăta un nou
statut o dată cu înfiinţarea Federaţiei de specialitate, al cărei prim preşedinte
va fi P.V. Năsturel (secondat de Spiru Haret, în acea vreme ministru al Educaţiei).
În aceeaşi perioadă, scrima cunoaşte a adevărată ascensiune printre preferinţele
amatorilor de sport, mai ales că, în 1910, la prima participare românească
într-un concurs internaţional desfăşurat la Paris, Mihai Savu ocupă locul I,
performanţă izbutită şi de Dinu Cesianu, un an mai târziu (1911), la o
întrecere de spadă, organizată tot în capitala Franţei. Federaţia Română de
Scrimă va lua fiinţă, oficial, abia în 1932.
La 2 mai 1910, apare, la Bucureşti, o asociaţie polisportivă, „Tenis Club
Roman” (TCR), care îşi propune să asigure un cadru organizatoric pentru
mai multe discipline: atletism, canotaj, rugby, fotbal, înot, patinaj, sporturi
de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Numărul membrilor afiliaţi era în jur de 350,
în timp ce culorile alb şi verde au fost alese să reprezinte clubul. Rugbyul
românesc avea să-şi afle certificatul de naştere în cadrul asociaţiei bucureştene,
prin iniţiativa unui grup de studenţi români care studiau în Franţa. Dintre
numele primilor rugbyşti, enciclopediile sportive le-au reţinut pe cele ale lui
Grigore Caracostea, fraţilor Iconomu, Constantin Crătunescu, Nae Mărăscu şi
Henri Manu. Despre toţi aceştia s-a spus, în epoca respectivă, că ar fi făcut
parte din loturile unor echipe
franceze. Oficial, prima echipă de rugby din ţara noastră a fost înregistrată
în 1913, în cadrul clubului amintit, iar în 1914 a fost organizat primul
campionat naţional la care au participat două echipe bucureştene, TCR devenind
campioană. Un deceniu mai târziu (1924), la Jocurile Olimpice de la Paris,
rugbyul avea să aducă României prima medalie olimpică, după o întrecere în 3,
alături de Franţa şi SUA…
FOTBALUL
CÂŞTIGĂ TEREN
Se spune că prima minge de fotbal a ajuns în Bucureşti printr-un fost student
al unei universităţi din Elveţia, pe nume Mario Gebauer, în 1895. În
Transilvania, însă, acest sport cărora multora li s-a părut, la început, extrem
de bizar, ar fi pătruns chiar mai devreme. Cert este că primul meci de fotbal
s-a jucat la Timişoara, în 1902, iar prima asociaţie de fotbal a fost fondată
la Bucureşti, şapte ani mai târziu (1909), având denumirea de ASAR (Asociaţiunea Societăţilor Atletice din
România). Asociaţia reunea trei cluburi
din Regat: Colentina CA şi Olimpia SC (ambele din Bucureşti) şi United AC din
Ploieşti. Federaţia Română de Fotbal va fi înfiinţată abia la 16 februarie 1930. Olimpia SC Bucureşti a
fost prima echipă românească organizată la nivel de club (15 octombrie 1904). Clubul
bucureştean avea să devină, de altfel, cea dintâi campioană naţională a ţării,
câştigând primele ediţii de campionat (1909-1910 şi 1910-1911). Iniţial, acesta
a purtat numele de Cupa Herzog şi a reunit la start cele 3 formaţii care
formaseră ASAR. Din 11-le de bază al campionilor făceau parte: Gebauer, Hartman, Winter, L. Breyer,
Davila, Kemeny, Grünberg, Hart, Niculescu, Apostolescu, Bărbulescu. Atletic
Club United Ploieşti a fost fondat în 1906 şi, în sezonul 1911-1912, fotbaliştii
ploieşteni au câştigat campionatul, după ce s-au impus în meciul decisiv cu
Olimpia Bucureşti (6-2). În Transilvania, prima formaţie s-a organizat la Cluj,
în noiembrie 1907, Kolozsvári Vasutas Sport Club, devenită după 1918, în cadrul
României Mari, CFR Cluj.
FOTBALUL
ÎN ROMÂNIA MARE
Prin întregirea teritoriului naţional la 1
Decembrie 1918, sportul a căpătat o
dezvoltare fără precedent. S-au diversificat ramurile sportive (în 1922, se
introduce în ţară jocul de handbal, la Sibiu, de către profesorul Wilhelm
Binder), apar noi grupări sportive şi chiar sportivi de valoare care vor
reprezenta România Mare în toată perioada interbelică. Fotbalul îşi trage
partea leului, răspândindu-se în întreaga ţară, deşi primul campionat
divizionar avea să se organizeze abia în 1932, cu două serii a câte şapte formaţii,
titlul disputându-se între campioanele celor două serii, după o confruntare
tur-retur.
Revenind la ceea ce s-a întâmplat în fotbalul
românesc, după momentul Unirii din 1918, să spunem că, până ce fotbalul naţional
a fost reîntregit, a mai trecut un timp. Echipele au continuat să evolueze în
campionatele provinciilor din care proveneau, până după 1928, după care fiecare
campioană regională participa la un turneu final pentru desemnarea campioanei
naţionale. Primul campionat unitar, cu o singură serie de 12 echipe, se va
organiza abia din 1934.
În Transilvania, activau mai multe grupări, din
rândul cărora s-a detaşat prin valoare Chinezul Timişoara, înfiinţată în 1910
(cu denumirea maghiară de Kinizsi- după numele lui Pal Kinizsi, un căpitan din
oastea regelui Matei Corvin). Formaţia timişoreană va cuceri campionatul
Ardealului în 1921, iar în România Mare îşi va adjudeca şase titluri
consecutive în perioada 1922-1927. Mai târziu, tot la Timişoara, avea să se
înfiinţeze, în noiembrie 1928, Ripensia- nume de legendă al fotbalului
românesc- prima grupare cu statut profesionist. Echipa a fost creată de Dr. Cornel Lazăr, dar tocmai datorită
statutului său profesionist, nu a putut evolua în campionatul naţional decât
începând cu sezonul 1932-1933, când a şi câştigat titlul. Au mai urmat încă
trei, ultimul în 1938, dar în 1948 Ripensia a fost desfiinţată prin redenumire
(Electrica). Supremaţia formaţiei bănăţene a fost posibilă, în special,
datorită valorii câtorva dintre jucătorii săi, aşa cum erau Dobay, Schwartz,
Beke, Bindea, Ciolac şi portarul Zombory. Ulterior, în Transilvania, au apărut şi
alte echipe de valoare: Universitatea şi CFR (la Cluj), Gloria CFR (la Arad),
Clubul Atletic şi Stăruinţa (la Oradea), Şoimii (la Sibiu), UD (la Reşiţa), Colţea
şi Braşovia (la Braşov), Mica Brad…
În vechiul Regat, întâietatea şi-o disputau Venus, CFR (Rapid), Juventus, Unirea
Tricolor, (toate din Bucureşti), UCAS Petroşani, Craiovan Craiova, DVA (Dacia
Vasile Alecsandri) Galaţi, Concordia Iaşi, Jiul Lupeni, Dacia Unirea Brăilă,
Prahova (fosta United) Ploieşti…
În Bucovina (provincie românească anexată în
1775 de Imperiul Habsburgic şi care, ulterior, a intrat în componenţa
Imperiului Austro-Ungar), fotbalul avea o tradiţie mai veche, întrucât influenţa
Vienei s-a făcut simţită mai repede decât în Regat. În 1908, la Cernăuţi (Czernowitz),
s-a organizat un campionat al oraşului, cu echipe care reprezentau etniile conlocuitoare.
Formaţia românilor, înfiinţată încă din 1907, se numea Rumänischer Fußballklub
(RFK) Czernowitz, în timp ce evreii aveau două echipe, Maccabi şi Hakoah,
polonezii- 1 (Polonia), ucrainenii- 1 (Dovbuş) şi germanii-1 (Jahn). După Marea
Unire, echipa românească îşi ia denumirea de Dragoş Vodă (după fondatorul legendar
al Moldovei), dar continuă să fie afiliată la Federaţia Bucovineană a
Cluburilor de Football (creată în 1920), întrucât la Bucureşti nu exista încă
un for tutelar. În 1925 şi 1926, echipa termină pe ultimul loc în campionatul
Bucovinei, dar în 1929 termină pe 2 în regiune, participă în locul campioanei
Hakoah la turneul final şi ajunge până în semifinale, unde este eliminată de
Venus Bucureşti (3-4, după prelungiri). În 1930, Dragoş Vodă Cernăuţi câştigă
campionatul Bucovinei, însă, la turneul final, nu trece de primul tur, fiind
învinsă de Mihai Viteazul Chişinău (4-6). După trecerea fotbalului românesc la
sistemul divizionar, Dragoş Vodă Cernăuţi are o evoluţie inconstantă, dar în
1937 promovează, de pe locul 4, în seria Est a Diviziei B, în primul eşalon. Nu
rezistă acolo decât un singur an, pentru că retrogradează la sfârşitul
sezonului şi nu va mai activa niciodată la acest nivel. În 1940, Bucovina de
Nord trece sub stăpânire sovietică şi echipa se dizolvă. În anul următor, teritoriul
este recuperate de armata română şi echipa revine în actualitatea fotbalistică,
participând la întrecerile Cupei României (1942-1943 şi 1943-1944). La sfârşitul
Celui de-al Doilea Război Mondial (1944), Cernăuţiul trece, din nou, sub ocupaţie
sovietică iar echipa va dispărea pentru totdeauna. Altă formaţie bucovineană
cunoscută în epocă a fost Hakoah Cernăuţi (înfiinţată în 1910), aceasta devenind
în 1914 Maccabi Cernăuţi. În cadrul României Mari, clubul a fost reorganizat în
1920 cu denumirea de "1. Jüdischer Sport- und Turn-Verein Hakoah
Czernowitz" (Prima asociaţie sportivă şi de gimnastică evreiască Hakoah
Cernăuţi). În 1924, echipa a promovat în liga I a Campionatului Bucovinei, după
care, la 11 martie 1925, clubul revine la numele de Hakoah Cernăuţi (conform Regulamentului Comitetului Regional,
denumirile cluburilor sportive trebuiau scrise în limba română şi fără să conţină
nume de alte naţionalităţi). În sezonul 1925/1926, Hakoah a devenit campioană
regională şi a luat parte la turneul final al Campionatului României, unde a
acces până în sferturile de finală. În 1932,
cele două formaţii evreieşti din Cernăuţi, Hakoah şi Maccabi, au fuzionat,
păstrând doar numele de Maccabi. După retrocedarea Cernăuţiului, în 1940, echipa
a fost desfiinţată.
Jahn Cernăuţi (Jahn Czernowitz) a fost formaţia
germanilor din capitala Bucovinei. Asociaţia a fost fondată în 1903, după care,
în 1908, clubul îşi schimbă numele în DFC (Deutscher
Fußballklub) Czernowitz. În 1910, DFC Czernowitz fuzionează
cu Societatea germană de gimnastică din Cernăuţi, formând Czernowitzer
Turn und Sportverein Jahn, pe scurt, Jahn Cernăuţi. În 1923-1924, aceasta
câştigă campionatul regional al Bucovinei şi participă la turneul
final al Diviziei A, unde este eliminată în semifinale de CAO Oradea.
Repetă performanţa în sezonul următor, dar este eliminată în sferturi de finală
de Fulgerul CFR Chişinău (1-2). Fulgerul CFR este descalificată
iar Jahn ajunge în sferturi, unde se impune în faţa celor de la Oltul
Slatina (4-0). În semifinale, va fi eliminate, însă, de UCAS Petroşani
(precursoarea Jiului de mai târziu), cu 3-1.
Formaţia se va desfiinţa în 1940, când datorită evoluţiei de pe front, toţi fotbaliştii emigrează în Germania.
Formaţia se va desfiinţa în 1940, când datorită evoluţiei de pe front, toţi fotbaliştii emigrează în Germania.
În Basarabia,
conform datelor oficiale ale Federaţiei Moldoveneşti, prima partidă de fotbal
s-a desfăşurat la 29 august 1910, între două echipe de gimnazişti din Odesa şi
Chişinău, încheiată cu victoria celor din Odesa cu 24-0. Întâiul club de fotbal
atestat la Chişinău a fost Maccabi (1917), formaţia evreilor din oraş. Începând
cu 1924, formaţiile basarabene au participat în campionatul României, activând
în campionatul regional, care reunea la start cinci formaţii: Mihai Viteazul
Chişinău, Regimentul CFR (rebotezat nu peste mult timp Fulgerul), Unitas,
Sporting şi Maccabi. Cea mai cunoscută dintre acestea avea să fie formaţia Mihai
Viteazul Chişinău (iniţial, Viteaz), înfiinţată în 1920 de preotul Vâlcov, tatăl
fraţilor Colea (1909-1970), Petea (1910-1942) şi Volodea (1916-1952), celebra
tripletă care va ajunge la Venus Bucureşti şi apoi în naţionala României (în
calitate de antrenor, Colea Vâlcov a funcţionat, în mai multe perioade, ca
selecţioner al reprezentativei naţionale). Echipele basarabene au acces de patru
ori în semifinalele turneului final al României, prin Fulgerul (1925 şi 1926) şi
Mihai Viteazul (1928 şi 1930). De o notorietate mai mică s-a bucurat Sporting
Chişinău, despre care se ştie că a fost
înfiinţată de Nicolaie Bosie-Codreanu, membru în Sfatul Ţării, unul dintre
unionişti. În 1939-1940, Sporting îşi va schimba denumirea în FC
Nistru Chisinau iar dupa aceea se va desfiinţa, pentru o lungă perioadă de timp.
După debutul sistemului divizionar, formaţiile din stânga Prutului au activat
în seria de Est a eşalonului secund al României (1930-1932), alături de
celelalte nou înfiinţate (Mihai Viteazul Tighina, Maccabi Bălţi, Traian
Tighina..) şi câteva formaţii din Bucovina.
În partea dreaptă a Prutului, fotbalul era prezent
în mai toate oraşele, cu echipe organizate la câţiva ani după Marea
Unire. Cele mai cunoscute formaţii
au fost Concordia Iaşi, Dacia Vasile Alecsandri Galaţi (formată în 1922; în
1926 joacă în turneul final naţional dar este eliminată, în sferturi de Colţea
Braşov, 1-7; în 1940, fuzionează cu Gloria CFR), Dacia Unirea Brăila (fondată
în 1922; în 1929-1930, se califică în turneul final, dar este eliminată de
Juventus Bucureşti cu 16-0; în 1940,
devine FC Brăila şi în 1945 îşi reia vechea denumire), Luca Arbore Rădăuţi… La
Bacău, fotbalul a prins mai greu, cel mai cunoscut club din oraş, Maccabi,
neavând secţie de fotbal (doar ciclism şi tenis de câmp). Totuşi, în mai 1923,
se formează o echipă în cadrul Clubului Cireşoaia (redenumită Principele Mihai)
iar în septembrie 1928 se creează CFR Excelsior Bacău. Abia în 1931, apare, în
sfârşit, o echipă capabilă de performanţă, Stadiu(l) Băcăuan, care va câştiga
campionatul Ligii de Est, dar în turneul final va fi eliminată de formaţia
Dragoş Vodă Cernăuţi (3-4). Până la apariţia ARLUS-ului (1948, fondatori procurorul
Remizovschi, avocatul Robinsohn şi C.Grigoriu) şi a echipei Dinamo Bacău/Sport
Club/FC (februarie 1950, fondatori Alexandru Neagu şi Benedict Teodorescu) vor
mai trece câţiva ani buni…
Cadrilaterul (Sudul Dobrogei) a intrat în
componenţa României în 1913, după al Doilea
Război Balcanic şi va rămâne între graniţele României Mari până în 1940, când
Tratatul de la Craiova îl va retroceda Bulgariei. Conform arhivelor bulgăreşti,
prima partidă de fotbal jucată aici s-a disputat la Bazargic, în 1918, între
soldaţii englezi şi scoţieni, cantonaţi pe acele meleaguri, la începutul
Primului Război Mondial. În perioada 1918-1925, în Cadrilater, au activat câteva
echipe care au participat la întrecerile din diviziile inferioare ale campionatului
României: Razvitie Bazargic, Gloria
Venera CFR Bazargic, Vifor Bazargic si Vifor Dristor Silistra.
Cea mai de notorietate dintre acestea a fost Gloria Venera CFR, înfiinţată la
16 septembrie 1925, care a luat parte la campionatul districtual, alături de alte formaţii din Constanţa, Călăraşi,
Silistra şi Medgidia. La sfârşitul primului sezon competiţional, Gloria Venera Bazargic
a devenit campioană, învingând în meciul decisiv, cu 3-0, formaţia "Homenantmen"
(echipa armenilor din oraş). Din 11-le de bază al Gloriei nu făceau parte decât
bulgari şi un evreu: Vahram (portar) - Georgi Karov, Evtim Georgiev, Vasil
Hristov, Petar Petrov, Georgi Momov, Atanas Kapitanov, Ştefan Saber, Dimitar
Vichev şi Hristo Kanchev. În 1927, câţiva dintre jucătorii legitimaţi la Gloria
trec în tabăra echipei Vifor Bazargic, dar Gloria îşi va păstra titlul regional
(performanţă repetată în 1932 şi 1936). Prin cucerirea trofeului în 1936,
echipa din Bazargic va evolua în sezonul 1936-1937 în Seria a II-a din Seria Sud a Diviziei C. În 1938, însă, la începutul returului, echipa se retrage din campionat din lipsă
de fonduri. După revenirea Cadrilaterului între graniţele Bulgariei, denumirea
echipei devine Levski, până în 1945, cand îşi schimbă numele în Spartak. În
1947, va fuziona Vifor şi va forma clubul Dobrudja Dobrich- existent şi
astăzi. Cealaltă echipă din Bazargic, Viforul (înfiinţată în 1924), a câştigat
campionatul oraşului în 1930 şi 1933, astfel că o vom regăsi în campionatul
Seriei Sud al României, alături de echipe din Constanţa, Brăila, Galaţi, Bucureşti
şi Ploieşti. În semifinale, însă, va fi eliminată de Juventus Bucureşti. În
1940, Viforul îşi va lua denumirea de Ţarul Boris III iar în 1945 va fuziona cu
Junak, apoi cu Spartak (fosta Gloria
Venera), devenind- în cele din urmă- actuala Dobrudja Dobrich. Alte
formaţii: SC Strela (Săgeata) Balcic (actuala Chernomorets Balchic)-înfiinţată în 1918, CS Caliacra
(ulterior Venus)- înfiinţată în 1922 şi dispărută în 1930, Bizone (devenită
astăzi FC Kaliakra Kavarna). La Silistra, a activat Vifor Dristor Silistra,
participantă, în sezonul 1937-1938, în Seria a II-a a Diviziei C din
campionatul României.
JUCĂTORI
PENTRU NAŢIONALĂ
Formarea României Mari a însemnat, indiscutabil,
şi aducerea în prim-planul fotbalului naţional al unor jucători talentaţi,
proveniţi din provinciile recuperate. Dacă numele celor din Ardeal sunt, în
general, cunoscute şi vehiculate ori de câte ori se realizează o retrospectivă
a fotbalului nostru din perioada 1920-1940, cel al fotbaliştilor originari din
Bucovina, Basarabia şi Cadrilater este pomenit mai rar. Unul dintre aceştia
este Alfred Eisenbeisser (Fieraru). Născut la Cernăuţi în 1908, într-o familie
de etnici germani, a jucat pe rand la Jahnn, Dragoş Vodă Cernăuţi şi Venus Bucureşti.
Half centru de mare valoare în sistemul cu doi fundaşi, practicat atunci,
Eisenbeisser a făcut parte din naţionala României la Mondialul din 1930. La
întoarcerea de la Montevideo, a contactat o răceală puternică, fiind internat
de urgenţă, în stare critică, într-un spital din Genoa (Italia). Când a ajuns
la Bucureşti, conducerea naţionalei a anunţat decesul fotbalistului iar familia
s-a pregătit de serviciul funerar. Numai că, nu peste mult timp, s-a pomenit cu
Alfred la uşă, care între timp se refăcuse. Executant perfect al penaltyurilor şi al loviturilor libere, s-a
retras din activitate în 1945, dar a continuat ca antrenor de fotbal şi de
patinaj artistic. La această ultimă disciplină, a concurat pentru România la Campionatele
Europene din 1934 şi 1939 (locul 9 la dublu cu Ileana Moldovan) şi chiar la
Jocurile Olimpice de iarnă din 1936, de la Garmisch-Partenkirchen. Făcând dublu
cu Irca Tyrncik-Minculescu a obţinut, de asemenea, mai multe titluri naţionale
la această probă. A decedat în 1991, la Berlin (Germania). Alt jucător valoros
a fost Robert Sadowski (n. la Cernăuţi în 1914/ data decesului este
necunoscută) care a jucat la Muncitorul Cernăuţi, Dragoş Vodă, AMEF Arad
(1935-1938), Juventus Bucureşti, Ciocanul Bucureşti şi AS Monaco (1950-1951).
Provenit dintr-o familie de polonezi, Sadowski a făcut parte, de asemenea, din
naţionala României la prima ediţie a Mondialului din 1930. Tot din Cernăuţi a
fost şi Norberto Höfling (n.1924/ d.2005 la Bruges-Belgia). Etnic evreu, atacant,
a început fotbalul la Hakoah Cernăuţi iar după Al Doilea Război Mondial s-a
transferat în România, la Ciocanul, apoi, la MTK Budapesta. S-a retras din
activitatea de performanţă din Italia (a jucat şi la Lazio). A continuat să
antreneze diferite echipe din Belgia şi Olanda, până în anii 70 ai secolului
trecut, conducând inclusiv formaţii de primă mărime, precum Bruges, Feyenoord şi
Anderlecht. La Polonia Cernăuţi (club înfiinţat în 1907, cu numele de Sarmatia
Cernăuţi), au jucat Iosif Klein şi Stanislas Micinski, ambii evoluând
pentru naţionala României.
Din Basarabia, au venit în România reîntregită
câţiva jucători celebri, aşa cum au fost Nicolae Simatoc, cunoscut şi cu numele
de Miklos Szegedi (n.1920 la Grimăncăuţi/ d. la Sydney-Australia, în 1978) şi
fraţii Vîlcov din Bolgrad: Colea (1909-1970), Petea (1910-1943) şi Volodea
(1916-1952). Simatoc a fost jucătorul român
care a evoluat pentru cele mai mari echipe de pe continent, Inter Milano
(1947-1949, 17 meciuri/ 3 goluri), Brescia Calcio (1949-1950, 30 meciuri/ 8
goluri), FC Barcelona (1950-1952, 34
meciuri/ 2 goluri), Oviedo (1952). Cu Barcelona, fotbalistul basarabean avea să
câştige două Cupe ale Spaniei (1951 şi 1952). În ţară. a evoluat la Ripensia
Timişoara (1938-1940; 44 meciuri/ 3 goluri), Carmen Bucureşti şi ICO Oradea
(1943-1946). A fost component al naţionalei României (1940-1946). Ca antrenor,
a pregătit pe Lleida, Sabadell, AEL
Limassol (1962-1963) şi Budapest Sydney (1963-1970). Fraţii Vîlcov au început fotbalul la Mihai Viteazul Chişinău,
după care s-au transferat la Venus Bucureşti. Din păcate, Petea a murit pe
frontul de Răsărit în 1943 (în luptele din stepa Calmucă) iar Volodea, de
tuberculoză, în 1952. Singurul care a avut o carieră mai îndelungată a fost
Colea. Atacant de mare valoare, Colea a activat în campionatul românesc la trei
formaţii, Venus, Telefon Club Bucureşti şi Turda Bucureşti, de unde se
retrage în 1942. Ca antrenor, a
pregătit mai multe formaţii: CCA, Dinamo, Politehnica Iaşi (1957-1958),
Metalurgistul Cugir, Poli Timişoara (1964), Metaloglobus Bucureşti. În câteva
rânduri, a fost selecţionerul Naţionalei. La Maccabi Chişinău, a jucat şi
Isidor Gansl, un fotbalist austriac născut în Budapesta, care a jucat pentru naţionala
României (octombrie 1923) şi câteva formaţii din Ungaria şi Austria: Hakoah
Viena, Ferencvarosi TC şi MTK Budapesta.
NU
DOAR FOTBAL…
Nu doar fotbalul a căpătat noi orizonturi în
România întregită. Şi celelalte sporturi au cunoscut o dezvoltare de amploare,
în toate provinciile. În 1938, echipa de hochei din Cernăuţi, Dragoş Vodă,
devine campioana României. Din 1919 şi până în 1940, naţionala de rugby
(participantă la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1936) a disputat 19 meciuri
internaţionale. La 7 aprilie 1933, se constituie Federaţia Română de Handbal,
iniţial, ca filială a Federaţiei de Baschet şi Volei, dar primul campionat naţional
se va organiza în anii 1947-1948. Dacă handbalul masculin era cunoscut în
România încă dinainte de 1918 (la Sibiu se juca de prin 1914), prima formaţie
feminină se înfiinţează la Reghin în 1928. Cea dintâi competiţie handbalistică
desfăşurată în România s-a organizat în 1931, când s-a disputat campionatul
Transilvaniei de handbal în 11, cu o finală adjudecată de Şcoala de Gimnastică
din Sibiu. În 1936, se dispută primul turneu olimpic, la care România participă
alături de alte 9 ţări. După trei meciuri jucate (3-18 cu Austria, 6-8 cu Elveţia
şi 10-3 cu SUA), handbaliştii români au ocupat locul 5. Handbalul va ieşi din
întrecerile olimpice şi va reintra abia în 1972, la Munchen, cu varianta sa în
7, întrucât din 1963, nu se mai juca în 11. Din 1970, însă, România era
campioană mondială şi se pregătea pentru un nou titlu (1974). Alte vremuri…
