joi, 28 iunie 2018

SPORTUL ROMÂNESC ŞI MAREA UNIRE


Leonard POPA

ÎNCEPUTURI

Sub formă organizată, sportul românesc îşi află originile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă din 1840, Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, HerţaMoldova – d. 12/24_noiembrie 1869, Iaşi; precursor al generaţiei paşoptiste) a introdus în planul de învăţământ al Academiei Mihăilene din Iaşi (instituţie de învăţământ superior premergătoare Universităţii “Alex. I. Cuza”), printre materiile obligatorii, scrima, gimnastica şi înotul. De altfel, gimnastica avea să devină primul sport naţional atestat ca Asociaţie, la Mediaş, în 1882. O altă disciplină sportivă cu o tradiţie pierdută în negura vremii este canotajul. 1856 este anul în care, în Banat, se organizează primul concurs de canotaj, iar şapte ani mai târziu (1863), la Timişoara, se pun bazele unei Asociaţii profesioniste cu denumirea de Regata. Totuşi, românii vor aştepta 60 de ani până la a bifa prima participare la o competiţie oficială internaţională (Campionatul European de la Belgrad, din 1932) şi alţi 23 de ani până să obţină prima medalie de aur, în 1955, la Campionatul European de la Gand (Gent/Belgia), prin echipajul masculin de 4.

De o veche prezenţă în arhivele sportului românesc, se bucură şi tirul. În iunie 1867, la Bucureşti, se înfiinţează „Societatea Centrală Română de arme, gimnastică şi dare de semn”, primul organism central de conducere a sportului din ţara noastră.
Considerată sport naţional, oina- similară în multe privinţe cu baseball-ul american- îşi datorează primele competiţii unei iniţiative a lui Spiru Haret care, în 1897, organizează câteva întreceri interne. De altfel, Spiru Haret e cel care, un an mai târziu (1898), editează primul Regulament al acestui joc, publicat în Monitorul Oficial nr.132 din 1 februarie 1899. Interesant este că, în 2010, cu ocazia Festivalului Internaţional al Sporturilor Tradiţionale cu Mingea Mică desfăşurat în Germania, o reprezentativă a României a disputat chiar şi un meci internaţional (primul şi singurul din palmaresul său), dispunând cu 7-2 de echipa gazdă.
Mai accesibil, datorită costurilor de practicare mai mici, atletismul îşi face prezenţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, când studenţii români din ţările occidentale, întorşi în vacanţă, organizează diferite întreceri, în special de alergări. Totuşi, primul campionat naţional se va organiza abia în 1914, doar pentru bărbaţi, la 16 probe.
Tenisul de câmp începe să fie cunoscut în România, simultan cu apariţia acestui sport  inventat de Major Walter Clapton Winkfield. Întâile cluburi de tenis iau fiinţă la Bucureşti (1864, Bukarest Turnverein) şi Galaţi (1898, Galatz Tennis-Club).

NOI ORIZONTURI

După 1900,  disciplinele sportive care capătă tot mai mult contur sunt aceleaşi cu care românii cochetaseră în secolul anterior: hipismul, patinajul, tirul, scrima, gimnastica, canotajul, atletismul şi ciclismul. Jocurile Olimpice debutaseră încă din 1896, dar România va fi prezentă, pentru prima dată, începând cu a doua ediţie (1900), când va participa cu un singur sportiv. Din 1905, printre sporturile favorite ale românilor, începe să se numere şi boxul, primele gale fiind organizate la Bucureşti. După 25 de ani, Lucian Popescu avea să aducă României un tilu european (1930).
Din 1906, gimnastica românească va căpăta un nou statut o dată cu înfiinţarea Federaţiei de specialitate, al cărei prim preşedinte va fi P.V. Năsturel (secondat de Spiru Haret, în acea vreme ministru al Educaţiei). În aceeaşi perioadă, scrima cunoaşte a adevărată ascensiune printre preferinţele amatorilor de sport, mai ales că, în 1910, la prima participare românească într-un concurs internaţional desfăşurat la Paris, Mihai Savu ocupă locul I, performanţă izbutită şi de Dinu Cesianu, un an mai târziu (1911), la o întrecere de spadă, organizată tot în capitala Franţei. Federaţia Română de Scrimă va lua fiinţă, oficial, abia în 1932.
La 2 mai 1910,  apare, la Bucureşti, o asociaţie polisportivă, „Tenis Club Roman” (TCR), care îşi propune să asigure un cadru organizatoric pentru mai multe discipline: atletism, canotaj, rugby, fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Numărul membrilor afiliaţi era în jur de 350, în timp ce culorile alb şi verde au fost alese să reprezinte clubul. Rugbyul românesc avea să-şi afle certificatul de naştere în cadrul asociaţiei bucureştene, prin iniţiativa unui grup de studenţi români care studiau în Franţa. Dintre numele primilor rugbyşti, enciclopediile sportive le-au reţinut pe cele ale lui Grigore Caracostea, fraţilor Iconomu, Constantin Crătunescu, Nae Mărăscu şi Henri Manu. Despre toţi aceştia s-a spus, în epoca respectivă, că ar fi făcut parte din loturile unor  echipe franceze. Oficial, prima echipă de rugby din ţara noastră a fost înregistrată în 1913, în cadrul clubului amintit, iar în 1914 a fost organizat primul campionat naţional la care au participat două echipe bucureştene, TCR devenind campioană. Un deceniu mai târziu (1924), la Jocurile Olimpice de la Paris, rugbyul avea să aducă României prima medalie olimpică, după o întrecere în 3, alături de Franţa şi SUA…


FOTBALUL CÂŞTIGĂ TEREN

Se spune că prima minge de fotbal a ajuns în Bucureşti printr-un fost student al unei universităţi din Elveţia, pe nume Mario Gebauer, în 1895. În Transilvania, însă, acest sport cărora multora li s-a părut, la început, extrem de bizar, ar fi pătruns chiar mai devreme. Cert este că primul meci de fotbal s-a jucat la Timişoara, în 1902, iar prima asociaţie de fotbal a fost fondată la Bucureşti, şapte ani mai târziu (1909), având denumirea de ASAR (Asociaţiunea Societăţilor Atletice din România).  Asociaţia reunea trei cluburi din Regat: Colentina CA şi Olimpia SC (ambele din Bucureşti) şi United AC din Ploieşti. Federaţia Română de Fotbal va fi înfiinţată abia  la 16 februarie 1930. Olimpia SC Bucureşti a fost prima echipă românească organizată la nivel de club (15 octombrie 1904). Clubul bucureştean avea să devină, de altfel, cea dintâi campioană naţională a ţării, câştigând primele ediţii de campionat (1909-1910 şi 1910-1911). Iniţial, acesta a purtat numele de Cupa Herzog şi a reunit la start cele 3 formaţii care formaseră ASAR. Din 11-le de bază al campionilor făceau parte: Gebauer, Hartman, Winter, L. Breyer, Davila, Kemeny, Grünberg, Hart, Niculescu, Apostolescu, Bărbulescu. Atletic Club United Ploieşti a fost fondat în 1906 şi, în sezonul 1911-1912, fotbaliştii ploieşteni au câştigat campionatul, după ce s-au impus în meciul decisiv cu Olimpia Bucureşti (6-2). În Transilvania, prima formaţie s-a organizat la Cluj, în noiembrie 1907, Kolozsvári Vasutas Sport Club, devenită după 1918, în cadrul României Mari, CFR Cluj.

FOTBALUL ÎN ROMÂNIA MARE

Prin întregirea teritoriului naţional la 1 Decembrie 1918,  sportul a căpătat o dezvoltare fără precedent. S-au diversificat ramurile sportive (în 1922, se introduce în ţară jocul de handbal, la Sibiu, de către profesorul Wilhelm Binder), apar noi grupări sportive şi chiar sportivi de valoare care vor reprezenta România Mare în toată perioada interbelică. Fotbalul îşi trage partea leului, răspândindu-se în întreaga ţară, deşi primul campionat divizionar avea să se organizeze abia în 1932, cu două serii a câte şapte formaţii, titlul disputându-se între campioanele celor două serii, după o confruntare tur-retur.
Revenind la ceea ce s-a întâmplat în fotbalul românesc, după momentul Unirii din 1918, să spunem că, până ce fotbalul naţional a fost reîntregit, a mai trecut un timp. Echipele au continuat să evolueze în campionatele provinciilor din care proveneau, până după 1928, după care fiecare campioană regională participa la un turneu final pentru desemnarea campioanei naţionale. Primul campionat unitar, cu o singură serie de 12 echipe, se va organiza abia din 1934.
În Transilvania, activau mai multe grupări, din rândul cărora s-a detaşat prin valoare Chinezul Timişoara, înfiinţată în 1910 (cu denumirea maghiară de Kinizsi- după numele lui Pal Kinizsi, un căpitan din oastea regelui Matei Corvin). Formaţia timişoreană va cuceri campionatul Ardealului în 1921, iar în România Mare îşi va adjudeca şase titluri consecutive în perioada 1922-1927. Mai târziu, tot la Timişoara, avea să se înfiinţeze, în noiembrie 1928, Ripensia- nume de legendă al fotbalului românesc- prima grupare cu statut profesionist. Echipa a fost creată de  Dr. Cornel Lazăr, dar tocmai datorită statutului său profesionist, nu a putut evolua în campionatul naţional decât începând cu sezonul 1932-1933, când a şi câştigat titlul. Au mai urmat încă trei, ultimul în 1938, dar în 1948 Ripensia a fost desfiinţată prin redenumire (Electrica). Supremaţia formaţiei bănăţene a fost posibilă, în special, datorită valorii câtorva dintre jucătorii săi, aşa cum erau Dobay, Schwartz, Beke, Bindea, Ciolac şi portarul Zombory. Ulterior, în Transilvania, au apărut şi alte echipe de valoare: Universitatea şi CFR (la Cluj), Gloria CFR (la Arad), Clubul Atletic şi Stăruinţa (la Oradea), Şoimii (la Sibiu), UD (la Reşiţa), Colţea şi Braşovia (la Braşov), Mica Brad…
În vechiul Regat, întâietatea şi-o disputau  Venus, CFR (Rapid), Juventus, Unirea Tricolor, (toate din Bucureşti), UCAS Petroşani, Craiovan Craiova, DVA (Dacia Vasile Alecsandri) Galaţi, Concordia Iaşi, Jiul Lupeni, Dacia Unirea Brăilă, Prahova (fosta United) Ploieşti…
În Bucovina (provincie românească anexată în 1775 de Imperiul Habsburgic şi care, ulterior, a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar), fotbalul avea o tradiţie mai veche, întrucât influenţa Vienei s-a făcut simţită mai repede decât în Regat. În 1908, la Cernăuţi (Czernowitz), s-a organizat un campionat al oraşului, cu echipe care reprezentau etniile conlocuitoare. Formaţia românilor, înfiinţată încă din 1907, se numea Rumänischer Fußballklub (RFK) Czernowitz, în timp ce evreii aveau două echipe, Maccabi şi Hakoah, polonezii- 1 (Polonia), ucrainenii- 1 (Dovbuş) şi germanii-1 (Jahn). După Marea Unire, echipa românească îşi ia denumirea de Dragoş Vodă (după fondatorul legendar al Moldovei), dar continuă să fie afiliată la Federaţia Bucovineană a Cluburilor de Football (creată în 1920), întrucât la Bucureşti nu exista încă un for tutelar. În 1925 şi 1926, echipa termină pe ultimul loc în campionatul Bucovinei, dar în 1929 termină pe 2 în regiune, participă în locul campioanei Hakoah la turneul final şi ajunge până în semifinale, unde este eliminată de Venus Bucureşti (3-4, după prelungiri). În 1930, Dragoş Vodă Cernăuţi câştigă campionatul Bucovinei, însă, la turneul final, nu trece de primul tur, fiind învinsă de Mihai Viteazul Chişinău (4-6). După trecerea fotbalului românesc la sistemul divizionar, Dragoş Vodă Cernăuţi are o evoluţie inconstantă, dar în 1937 promovează, de pe locul 4, în seria Est a Diviziei B, în primul eşalon. Nu rezistă acolo decât un singur an, pentru că retrogradează la sfârşitul sezonului şi nu va mai activa niciodată la acest nivel. În 1940, Bucovina de Nord trece sub stăpânire sovietică şi echipa se dizolvă. În anul următor, teritoriul este recuperate de armata română şi echipa revine în actualitatea fotbalistică, participând la întrecerile Cupei României (1942-1943 şi 1943-1944). La sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial (1944), Cernăuţiul trece, din nou, sub ocupaţie sovietică iar echipa va dispărea pentru totdeauna. Altă formaţie bucovineană cunoscută în epocă a fost Hakoah Cernăuţi (înfiinţată în 1910), aceasta devenind în 1914 Maccabi Cernăuţi. În cadrul României Mari, clubul a fost reorganizat în 1920 cu denumirea de "1. Jüdischer Sport- und Turn-Verein Hakoah Czernowitz" (Prima asociaţie sportivă şi de gimnastică evreiască Hakoah Cernăuţi). În 1924, echipa a promovat în liga I a Campionatului Bucovinei, după care, la 11 martie 1925, clubul revine la numele de  Hakoah Cernăuţi (conform Regulamentului Comitetului Regional, denumirile cluburilor sportive trebuiau scrise în limba română şi fără să conţină nume de alte naţionalităţi). În sezonul 1925/1926, Hakoah a devenit campioană regională şi a luat parte la turneul final al Campionatului României, unde a acces până  în sferturile de finală. În 1932, cele două formaţii evreieşti din Cernăuţi, Hakoah şi Maccabi, au fuzionat, păstrând doar numele de Maccabi. După retrocedarea Cernăuţiului, în 1940, echipa a fost desfiinţată.
Jahn Cernăuţi (Jahn Czernowitz) a fost formaţia germanilor din capitala Bucovinei. Asociaţia a fost fondată în 1903, după care, în 1908, clubul îşi schimbă numele în DFC (Deutscher Fußballklub) Czernowitz. În 1910, DFC Czernowitz fuzionează cu Societatea germană de gimnastică din Cernăuţi, formând Czernowitzer Turn und Sportverein Jahn, pe scurt,  Jahn Cernăuţi. În 1923-1924, aceasta câştigă campionatul regional al Bucovinei şi participă la turneul final al Diviziei A, unde este eliminată în semifinale de CAO Oradea. Repetă performanţa în sezonul următor, dar este eliminată în sferturi de finală de Fulgerul CFR Chişinău (1-2).  Fulgerul CFR este descalificată iar Jahn ajunge în sferturi, unde se impune în faţa celor de la Oltul Slatina (4-0). În semifinale, va fi eliminate, însă, de UCAS Petroşani (precursoarea Jiului de mai târziu), cu 3-1.
Formaţia se va desfiinţa în 1940, când datorită evoluţiei de pe front, toţi fotbaliştii emigrează în Germania.
  În Basarabia, conform datelor oficiale ale Federaţiei Moldoveneşti, prima partidă de fotbal s-a desfăşurat la 29 august 1910, între două echipe de gimnazişti din Odesa şi Chişinău, încheiată cu victoria celor din Odesa cu 24-0. Întâiul club de fotbal atestat la Chişinău a fost Maccabi (1917), formaţia evreilor din oraş. Începând cu 1924, formaţiile basarabene au participat în campionatul României, activând în campionatul regional, care reunea la start cinci formaţii: Mihai Viteazul Chişinău, Regimentul CFR (rebotezat nu peste mult timp Fulgerul), Unitas, Sporting şi Maccabi. Cea mai cunoscută dintre acestea avea să fie formaţia Mihai Viteazul Chişinău (iniţial, Viteaz), înfiinţată în 1920 de preotul Vâlcov, tatăl fraţilor Colea (1909-1970), Petea (1910-1942) şi Volodea (1916-1952), celebra tripletă care va ajunge la Venus Bucureşti şi apoi în naţionala României (în calitate de antrenor, Colea Vâlcov a funcţionat, în mai multe perioade, ca selecţioner al reprezentativei naţionale). Echipele basarabene au acces de patru ori în semifinalele turneului final al României, prin Fulgerul (1925 şi 1926) şi Mihai Viteazul (1928 şi 1930). De o notorietate mai mică s-a bucurat Sporting Chişinău, despre care se ştie  că a fost înfiinţată de Nicolaie Bosie-Codreanu, membru în Sfatul Ţării, unul dintre unionişti. În 1939-1940, Sporting  îşi va schimba denumirea în FC Nistru Chisinau iar dupa aceea se va desfiinţa, pentru o lungă perioadă de timp. După debutul sistemului divizionar, formaţiile din stânga Prutului au activat în seria de Est a eşalonului secund al României (1930-1932), alături de celelalte nou înfiinţate (Mihai Viteazul Tighina, Maccabi Bălţi, Traian Tighina..) şi câteva formaţii din Bucovina.
În partea dreaptă a Prutului, fotbalul era prezent în mai toate oraşele, cu echipe  organizate la câţiva ani după Marea Unire. Cele mai cunoscute formaţii au fost Concordia Iaşi, Dacia Vasile Alecsandri Galaţi (formată în 1922; în 1926 joacă în turneul final naţional dar este eliminată, în sferturi de Colţea Braşov, 1-7; în 1940, fuzionează cu Gloria CFR), Dacia Unirea Brăila (fondată în 1922; în 1929-1930, se califică în turneul final, dar este eliminată de Juventus Bucureşti cu 16-0;  în 1940, devine FC Brăila şi în 1945 îşi reia vechea denumire), Luca Arbore Rădăuţi… La Bacău, fotbalul a prins mai greu, cel mai cunoscut club din oraş, Maccabi, neavând secţie de fotbal (doar ciclism şi tenis de câmp). Totuşi, în mai 1923, se formează o echipă în cadrul Clubului Cireşoaia (redenumită Principele Mihai) iar în septembrie 1928 se creează CFR Excelsior Bacău. Abia în 1931, apare, în sfârşit, o echipă capabilă de performanţă, Stadiu(l) Băcăuan, care va câştiga campionatul Ligii de Est, dar în turneul final va fi eliminată de formaţia Dragoş Vodă Cernăuţi (3-4). Până la apariţia ARLUS-ului (1948, fondatori procurorul Remizovschi, avocatul Robinsohn şi C.Grigoriu) şi a echipei Dinamo Bacău/Sport Club/FC (februarie 1950, fondatori Alexandru Neagu şi Benedict Teodorescu) vor mai trece câţiva ani buni…
Cadrilaterul (Sudul Dobrogei) a intrat în componenţa României  în 1913, după al Doilea Război Balcanic şi va rămâne între graniţele României Mari până în 1940, când Tratatul de la Craiova îl va retroceda Bulgariei. Conform arhivelor bulgăreşti, prima partidă de fotbal jucată aici s-a disputat la Bazargic, în 1918, între soldaţii englezi şi scoţieni, cantonaţi pe acele meleaguri, la începutul Primului Război Mondial. În perioada 1918-1925, în Cadrilater, au activat câteva echipe care au participat la întrecerile din diviziile inferioare ale campionatului României:  Razvitie Bazargic, Gloria Venera CFR Bazargic, Vifor Bazargic si Vifor Dristor Silistra. Cea mai de notorietate dintre acestea a fost Gloria Venera CFR, înfiinţată la 16 septembrie 1925, care a luat parte la campionatul  districtual, alături de alte formaţii din Constanţa, Călăraşi, Silistra şi Medgidia. La sfârşitul primului sezon competiţional, Gloria Venera Bazargic a devenit campioană, învingând în meciul decisiv, cu 3-0, formaţia "Homenantmen" (echipa armenilor din oraş). Din 11-le de bază al Gloriei nu făceau parte decât bulgari şi un evreu: Vahram (portar) - Georgi Karov, Evtim Georgiev, Vasil Hristov, Petar Petrov, Georgi Momov, Atanas Kapitanov, Ştefan Saber, Dimitar Vichev şi Hristo Kanchev. În 1927, câţiva dintre jucătorii legitimaţi la Gloria trec în tabăra echipei Vifor Bazargic, dar Gloria îşi va păstra titlul regional (performanţă repetată în 1932 şi 1936). Prin cucerirea trofeului în 1936, echipa din Bazargic va evolua în sezonul 1936-1937 în  Seria a II-a din  Seria Sud a Diviziei C.  În 1938, însă,  la începutul returului, echipa se retrage din campionat din lipsă de fonduri. După revenirea Cadrilaterului între graniţele Bulgariei, denumirea echipei devine Levski, până în 1945, cand îşi schimbă numele în Spartak. În 1947, va fuziona Vifor şi va forma clubul Dobrudja Dobrich- existent şi astăzi.  Cealaltă echipă din Bazargic, Viforul (înfiinţată în 1924), a câştigat campionatul oraşului în 1930 şi 1933, astfel că o vom regăsi în campionatul Seriei Sud al României, alături de echipe din Constanţa, Brăila, Galaţi, Bucureşti şi Ploieşti. În semifinale, însă, va fi eliminată de Juventus Bucureşti. În 1940, Viforul îşi va lua denumirea de Ţarul Boris III iar în 1945 va fuziona cu Junak, apoi cu Spartak (fosta Gloria  Venera), devenind- în cele din urmă- actuala Dobrudja Dobrich. Alte formaţii: SC Strela (Săgeata) Balcic (actuala Chernomorets  Balchic)-înfiinţată în 1918, CS Caliacra (ulterior Venus)- înfiinţată în 1922 şi dispărută în 1930, Bizone (devenită astăzi FC Kaliakra Kavarna). La Silistra, a activat Vifor Dristor Silistra, participantă, în sezonul 1937-1938, în Seria a II-a a Diviziei C din campionatul României.

JUCĂTORI PENTRU NAŢIONALĂ

Formarea României Mari a însemnat, indiscutabil, şi aducerea în prim-planul fotbalului naţional al unor jucători talentaţi, proveniţi din provinciile recuperate. Dacă numele celor din Ardeal sunt, în general, cunoscute şi vehiculate ori de câte ori se realizează o retrospectivă a fotbalului nostru din perioada 1920-1940, cel al fotbaliştilor originari din Bucovina, Basarabia şi Cadrilater este pomenit mai rar. Unul dintre aceştia este Alfred Eisenbeisser (Fieraru). Născut la Cernăuţi în 1908, într-o familie de etnici germani, a jucat pe rand la Jahnn, Dragoş Vodă Cernăuţi şi Venus Bucureşti. Half centru de mare valoare în sistemul cu doi fundaşi, practicat atunci, Eisenbeisser a făcut parte din naţionala României la Mondialul din 1930. La întoarcerea de la Montevideo, a contactat o răceală puternică, fiind internat de urgenţă, în stare critică, într-un spital din Genoa (Italia). Când a ajuns la Bucureşti, conducerea naţionalei a anunţat decesul fotbalistului iar familia s-a pregătit de serviciul funerar. Numai că, nu peste mult timp, s-a pomenit cu Alfred la uşă, care între timp se refăcuse.  Executant perfect al penaltyurilor şi al loviturilor libere, s-a retras din activitate în 1945, dar a continuat ca antrenor de fotbal şi de patinaj artistic. La această ultimă disciplină, a concurat pentru România la Campionatele Europene din 1934 şi 1939 (locul 9 la dublu cu Ileana Moldovan) şi chiar la Jocurile Olimpice de iarnă din 1936, de la Garmisch-Partenkirchen. Făcând dublu cu Irca Tyrncik-Minculescu a obţinut, de asemenea, mai multe titluri naţionale la această probă. A decedat în 1991, la Berlin (Germania). Alt jucător valoros a fost Robert Sadowski (n. la Cernăuţi în 1914/ data decesului este necunoscută) care a jucat la Muncitorul Cernăuţi, Dragoş Vodă, AMEF Arad (1935-1938), Juventus Bucureşti, Ciocanul Bucureşti şi AS Monaco (1950-1951). Provenit dintr-o familie de polonezi, Sadowski a făcut parte, de asemenea, din naţionala României la prima ediţie a Mondialului din 1930. Tot din Cernăuţi a fost şi Norberto Höfling (n.1924/ d.2005 la Bruges-Belgia). Etnic evreu, atacant, a început fotbalul la Hakoah Cernăuţi iar după Al Doilea Război Mondial s-a transferat în România, la Ciocanul, apoi, la MTK Budapesta. S-a retras din activitatea de performanţă din Italia (a jucat şi la Lazio). A continuat să antreneze diferite echipe din Belgia şi Olanda, până în anii 70 ai secolului trecut, conducând inclusiv formaţii de primă mărime, precum Bruges, Feyenoord şi Anderlecht. La Polonia Cernăuţi (club înfiinţat în 1907, cu numele de Sarmatia Cernăuţi), au jucat Iosif Klein şi Stanislas Micinski, ambii evoluând pentru naţionala României.
Din Basarabia, au venit în România reîntregită câţiva jucători celebri, aşa cum au fost Nicolae Simatoc, cunoscut şi cu numele de Miklos Szegedi (n.1920 la Grimăncăuţi/ d. la Sydney-Australia, în 1978) şi fraţii Vîlcov din Bolgrad: Colea (1909-1970), Petea (1910-1943) şi Volodea (1916-1952).  Simatoc a fost jucătorul român care a evoluat pentru cele mai mari echipe de pe continent, Inter Milano (1947-1949, 17 meciuri/ 3 goluri), Brescia Calcio (1949-1950, 30 meciuri/ 8 goluri),  FC Barcelona (1950-1952, 34 meciuri/ 2 goluri), Oviedo (1952). Cu Barcelona, fotbalistul basarabean avea să câştige două Cupe ale Spaniei (1951 şi 1952). În ţară. a evoluat la Ripensia Timişoara (1938-1940; 44 meciuri/ 3 goluri), Carmen Bucureşti şi ICO Oradea (1943-1946). A fost component al naţionalei României (1940-1946). Ca antrenor, a pregătit pe  Lleida, Sabadell, AEL Limassol (1962-1963) şi Budapest Sydney (1963-1970).  Fraţii Vîlcov au început fotbalul la Mihai Viteazul Chişinău, după care s-au transferat la Venus Bucureşti. Din păcate, Petea a murit pe frontul de Răsărit în 1943 (în luptele din stepa Calmucă) iar Volodea, de tuberculoză, în 1952. Singurul care a avut o carieră mai îndelungată a fost Colea. Atacant de mare valoare, Colea a activat în campionatul românesc la trei formaţii, Venus, Telefon Club Bucureşti şi Turda Bucureşti, de unde se retrage  în 1942. Ca antrenor, a pregătit mai multe formaţii: CCA, Dinamo, Politehnica Iaşi (1957-1958), Metalurgistul Cugir, Poli Timişoara (1964), Metaloglobus Bucureşti. În câteva rânduri, a fost selecţionerul Naţionalei. La Maccabi Chişinău, a jucat şi Isidor Gansl, un fotbalist austriac născut în Budapesta, care a jucat pentru naţionala României (octombrie 1923) şi câteva formaţii din Ungaria şi Austria: Hakoah Viena, Ferencvarosi TC şi MTK Budapesta.

NU DOAR FOTBAL…

Nu doar fotbalul a căpătat noi orizonturi în România întregită. Şi celelalte sporturi au cunoscut o dezvoltare de amploare, în toate provinciile. În 1938, echipa de hochei din Cernăuţi, Dragoş Vodă, devine campioana României. Din 1919 şi până în 1940, naţionala de rugby (participantă la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1936) a disputat 19 meciuri internaţionale. La 7 aprilie 1933, se constituie Federaţia Română de Handbal, iniţial, ca filială a Federaţiei de Baschet şi Volei, dar primul campionat naţional se va organiza în anii 1947-1948. Dacă handbalul masculin era cunoscut în România încă dinainte de 1918 (la Sibiu se juca de prin 1914), prima formaţie feminină se înfiinţează la Reghin în 1928. Cea dintâi competiţie handbalistică desfăşurată în România s-a organizat în 1931, când s-a disputat campionatul Transilvaniei de handbal în 11, cu o finală adjudecată de Şcoala de Gimnastică din Sibiu. În 1936, se dispută primul turneu olimpic, la care România participă alături de alte 9 ţări. După trei meciuri jucate (3-18 cu Austria, 6-8 cu Elveţia şi 10-3 cu SUA), handbaliştii români au ocupat locul 5. Handbalul va ieşi din întrecerile olimpice şi va reintra abia în 1972, la Munchen, cu varianta sa în 7, întrucât din 1963, nu se mai juca în 11. Din 1970, însă, România era campioană mondială şi se pregătea pentru un nou titlu (1974). Alte vremuri…

Bibliografie: “Fotbal de la A la Z”- Mihai Ionescu şi Mircea Tudoran, Ed.Sport-Turism (1984); „Rugby-Mică enciclopedie”-Dumitru Manoileanu, Ed.Sport-Turism (1982); “Handbal de la A la Z”-Hristache Naum, Ed. Sport-Turism (1986); colecţia ziarului “Balchik Telegraf ”; Wikipedia.