joi, 28 iunie 2018

LICEENI, TRECEŢI BAC-ul!

Mihai BUZNEA

 

De mai bine de un sfert de veac, şcoala românească ne serveşte o poveste tragicomică. Fără final. Fără happy-end. Dar cu momente de o mare spectaculozitate umoristică demne de-un Bertold Brecht sau, poate şi mai şi, de-un nenea Iancu. Comedia burlescă jucată pe plaiurile mioritice, adică la ea acasă, cu o glorioasă evoluţie spre cretinismul creator. De nota 10. În fiecare început de vară şi sfârşit de an şcolar, asupra emininchelui elev român se pogoară norul negru, ameninţător, de rău augur, al BAC-alaureatului. Anunţănd Apocalipsa pe “cămpul alb al oilor negre”, cu veşnica-i întrebare hamletiană în variantă autohtonă contemporană: îl iau, sau nu îl iau?! Până la aflarea răspunsului/rezultatului (care pentru cei mai mulţi dintre competitori nu reprezintă deloc un mister, cu năluciri de Fata Morgana) “candidaţii la fericire” îşi dau curaj fredonând neabătut prin parcuri, baruri şi discoteci, prea-cunoscutul Imn al repetentuilui la BAC propus şi promovat cu brio de SRC (Serviciul Român de Comedie): “Şcoala e dură, e-o mare jale/ Cine ia bac-ul, e foarte tare./ În ritmul ăsta, în căţiva ani/ Vor fi în ţară numai prostani (…)/ Să ardă şcoala, să moară bac-ul/ Iar pe profesori să îi ia dracul./ Toţi agramaţii şi repetenţii/ Să ne dea Statul decât subvenţii…”. E-un haz de necaz, cu umor negru de genul “ia mai lasă-mă-n pana mea cu şcoala ta!” Să mai spună careva că ai noştri tineri nu au ştiinţa, dar şi talentul, de a ieşi din cele mai solicitante situaţii. Cu zâmbetul pe buze, ba chiar şi cu cascade de râs şi cu replici fără de replică, precum în catrenul pescuit pe-o bancă din parc sculptată cu două inimioare, semn al dragostei chioare şi amorului ghebos, străbătute de-un pix: “Am întrebat-o cam stângaci,/ Pe blonda ce tăcea, discretă:/ Şi după bac ce-ai să te faci?/ Brunetă…”.

Statisticile, bată-le vina, sunt cele care omoară speranţele şi optimismul celor care ajunşi la maturitate (oare!?) se văd stopaţi din marşul lor tineresc, victorios, spre viitorul luminos, de împliniri măreţe (scuzaţi, vă rog, trimiterea la sloganul propagandistic din epoci trecute): doar mai puţin de jumătate dintre absolvenţii ciclului liceal reuşesc să treacă pârleazul finalizării magna cum laudae a studiilor. Eşecuri transformate în psihoză generalizată. Acutizată de la un an la altul. Pierdere, sau câştig? Opiniile sunt divergente. Nu sunt puţini cei care cântă în partituri triumfaliste: avantajul celor care nu au promovat bacalaureatul este acela că ei îl pregătesc toată viaţa. Ei, bine, tuturor acestor studioşi atât de numeroşi de aproape nu mai încape lumea de ei, le-am pregătit lovitura  de graţie, de fapt şansa vieţii. Iar soluţia a fost, este şi va fi totdeauna lângă noi, simplă, ieftină, sigură şi nediscriminatorie: BAC-ul. Oricine îl poate trece, oricând, cu cheltuială minimă, de numai câţiva lei, başca lepădarea de nevricale, stres şi apoplexie. Pentru siguranţa deplină este recomandabilă o programare prealabilă, care să prevină aglomeraţia, călcatul pe bombeu ori pe bătătură. Trecerea se poate face în ambele sensuri, de pe ambele maluri. Ale Dunării. Pe la Galaţi, Brăila-Smârdan,  Ostra sau Călăraşi-Chiciu. Comisiile de examinare/trecere ar putea organiza grupuri compacte, astfel încât promovarea probelor (trecerea fluviului) să se facă masiv, simultan şi fără surprize. Scutindu-ne pe toţi, examinatori, şcolari, părinţi, bunici, fraţi, veri, amici, iubiţi, iubite de emoţii şi migrene, de decepţii şi întristări, precum în monologul mamei către fiică: “Sper să nu mă doară capul,/ Sau să îmi verşi în piept veninul,/ Să faci cumva să nu iei bac-ul./ Iar ea, l-a luat spre turci, pe primul”.

 Marşând pe o atare rezolvare a acestei psihoze generalizate, ministerul aşa-zis al Educaţiei şi-ar optimiza brusc performanţele şcolare şi financiare. Nu comisii, nu baremuri, nu dotări speciale, nu contestaţii, nu protocoale, nu profesori şpăgari şi niscai dosare prin tribunale. Cu toată lumea mulţumită şi fericită şi gata de a lua cu asalt spre a umple până la refuz locurile vacante din universităţi.

Aşadar: ura şi la mal, cu îndemnul “liceeni, treceţi bacul!”

Simplas-simplicitatis. Şi dacă tot ne aflăm în şcoală, să mai rămânem puţintel în bănci, dar coborând un etaj, la Gimnaziu. Unde evaluarea naţională iar ne oferă prilejuri de zâmbete condescendente şi amuzament infantil, gen “copiii spun lucruri trăsnite”: “dacă tot trebuie să pierdem timpul, cel puţin să-l pierdem cu folos”, fiindcă, nu-I aşa ?!, “substanţa cenuşie este mai proeminentă la copii, care pe măsură ce cresc, scade”. Drept pentru care, spunem noi, trebuie să luăm măsuri urgente pentru urnirea (totuşi) căruţei ce cară (fără şansa de a ajunge la vreo anume destinaţie) reforma şcolii spre tranziţia (spre ce?) a educaţiei. Folosind chiar găselniţele altora mai doxaţi decât noi. Grecii au reuşit să construiască un autovehicul care a urcat 196 de trepte. La noi, lucrurile sunt mult mai simple – treapta de la Evaluare.  Drept pentru care îmi permit să vin cu câteva sugestii cu aplicabilitate şi efecte imediate, mărturisind că mi-au fost sugerate  de elevi (mai mici şi mai mari): anul şcolar să fie astfel restructurat, încât durata cursurilor să nu depăşească perioadele de vacanţă – de iarnă şi primăvară, cele intermediare şi de vară, iar restul timpului să se transforme în vacanţă; cursurile săptămânale să nu depăşească două zile, celelalte cinci devenind astfel week-end: orele de curs să fie de zece minute, iar pauzele – de cincizeci: notele mari să fie cele mici, iar temele “de-acasă” să le rezolve profesorii. Pensionarea să se facă la tinereţe, iar munca – la bătrâneţe. Cariera profesională să-ţi ofere funcţii şi salarii “gheboase” la început, pentru a scădea odată cu avansarea în  vârstă, când să mergem şi la şcoală. Sancţiunile şi rateurile să le fie rezervate doar dascălilor. Numai aşa vom avea garanţia că lucrurile se mişcă pe drumul cel mai bun. Vorba unui “optar” la evaluarea naţională: dacă ne dăm puţin silinţa şi sufletul, o scoatem noi la capăt. Confirmându-se astfel şi profeţia celebrului boxer american Muhammad Ali: “dacă s-a făcut penicilină din pâine mucegăită, cu siguranţă şi din tine se poate face ceva”.