Ca
român, nu ajungi la vârsta de 54 de ani fără a te convinge că
ţara în care trăieşti are multe şi mari probleme şi că "în
Vest e mai bine". Ceea ce m-a surprins însă, chiar şi după
cei 54 de ani de viaţă petrecuţi aici, a fost să descopăr că
lacunele noastre ca naţiune privind dezvoltarea să fie egalate de
cele pe planul omeniei. Mă refer aici în speţă la instituţiile
publice, care îşi scuză serviciile deficitare invocând lipsa
fondurilor, dar nu au pe cine să dea vina pentru lipsa lor totală a
abilităţilor de relaţionare umană, atât de importante în lucrul
cu oameni care apelează la ei pentru asistenţă – mai importante,
poate, chiar decât ultimul tip de aparatură şi software.
Am
decis să radiografiez ceea ce reprezintă (sau ar trebui să
reprezinte) sistemul medical, prin prisma unui accident vascular
trăit în două ţări ale Uniunii Europene. Prima ţară este
Anglia anului 2011, mai precis un oraş englezesc numit Southampton,
care la acea vreme număra circa 237,000 de locuitori. Experienţa
accidentului vascular în acest prim caz îi aparţine socrului meu
la vârsta de 93 de ani.
Cea
de-a doua ţară UE, după cum probabil puteţi intui, este România,
acolo unde, anul acesta, mama mea în vârstă de 83 de ani a suferit
un accident vascular, ultimul dintr-o lungă serie de afecţiuni
îndurate de-a lungul vieţii. Pentru a avea contextul complet,
locuim în Bacău – un oraş de aproximativ 200,000 de suflete,
unde s-au petrecut şi evenimentele descrise în cele ce urmează.
Partea
I: AMBULANŢA
Anglia,
primul AVC
Sun
la numărul unic de urgenţă, 999. Operatorul vorbeşte calm şi
încearcă să mă ţină şi pe mine în aceeaşi notă. Îi spun
adresa şi că este vorba despre un accident vascular. "- În ce
poziţie este persoana?" "- Culcată pe jos", răspund.
"Puneţi-i o pernă sub cap", urmează sfatul. Deşi
diagnosticul meu este accident vascular cerebral, operatorul vrea să
se asigure şi îmi pune întrebările de rutină pentru situaţii ca
aceasta. "- Cum s-a întâmplat?" "A căzut din
picioare." "- Întrebati-l cum îl cheamă." Niciun
răspuns. Vocea continuă: "- Rugaţi-l să ridice o mână."
Nicio reacţie. "- O ambulanţă este aproape de locuinţa
dumneavoastră. Vă rugăm să încuiaţi câinii într-o cameră,
astfel încât echipajul ambulanţei să fie în siguranţă",
mă roagă operatorul. Pe punctul de a răspunde că nu am câini,
aud soneria. În total, au trecut 7 minute de când am format 999.
Închid
telefonul şi discut acum cu echipajul ambulanţei format din doi
paramedici. Menţionez că bolnavul se află la etaj. Aceştia urcă
la bolnav echipaţi cu un scaun pliabil şi ajustabil. Îl consultă
rapid, ţinând cont de datele transmise de mine prin telefon şi
confirmă accidentul vascular. Aşează pacientul cu grijă şi
profesionalism pe scaun, îl coboară pe scări şi în câteva
minute, suntem în drum spre spital. Nici n-am apucat să-mi anunţ
soţul despre cele întâmplate.
România,
“las’
că
merge şi aşa"
Sun
la 112. "- Ce urgenţă aveţi?" "- Am nevoie de o
salvare, este vorba despre un accident vascular." "- De
unde sunteţi?" " - Din Bacău", dau adresa. O altă
voce preia ştafeta la celălalt capăt al firului: "- Ce
urgenţă aveţi?" "- Accident vascular." "- Câţi
ani are persoana?" "- 83. Nu mai vorbeşte, nu
reacţionează, descriu situaţia ." Ceasul arată 09:50. "Nu
avem maşină, mai aşteptaţi şi între timp chemaţi nişte vecini
să vă ajute să căraţi bolnavul la Salvare." Îi răspund că
toţi vecinii sunt pensionari şi nu am pe cine să chem, deci să
vină cu echipajul SMURD. Îmi închide. Mi-am învăţat lecţia
după ultimul AVC al mamei, când eu şi soţul am cărat-o în
pătură de la mijloc în timpul ce echipajul ambulanţei s-a
poziţionat la cap şi la picioare, unde greutatea era mai mică.
Durerile de spate rezultate din acest episod ne-au ţinut două
săptămâni.
Trec
10 minute şi sun iar, întrucât starea mamei devenise comatoasă.
Reiau dialogul cu aceeaşi operatoarea de la ambulanţă, iritată că
revin cu telefonul deşi mi-a spus că nu sunt maşini. Eu insist că
e vorba despre un accident vascular şi că ar trebui să aibă
prioritate. Mai aşteptaţi, îmi spune înainte să-mi închidă
telefonul. S-a făcut 10:10. Încerc să îmi amintesc indicaţiile
operatorului din Anglia de acum şapte ani şi mă străduiesc să îi
ofer mamei un mimumum de confort cât aşteptăm.
Cele
7 minute obligatorii în care ambulanţa trebuie să ajungă la o
urgenţă în Anglia s-au dus de mult. În cele din urmă apare un
echipaj - doi bărbaţi, dintre care unul e şoferul. Locuim la bloc,
etajul 3. Urcă la noi şi se uită la mama zăcând pe o banchetă,
fără să se apropie. "Nu aveţi vreun vecin să ne ajute?"
Spun că nu avem şi că am cerut echipaj SMURD exact pentru asta.
Unul din ei coboară la maşină să aducă pătura. Cel rămas sună
la dispecer şi îi spune situaţia. I se recomandă să sune la
SMURD, acelaşi lucru cerut de mine cu în urmă cu o jumătate de
oră.
Aşteptăm
încă 5 minute până apar pompierii. Celălalt bărbat de la
ambulanţă nu s-a întors, îl cheamă colegul prin telefon. Mi se
spune să scot masa din cameră. Apare si al doilea bărbat de la
ambulanţă. Mama este întinsă pe pătură direct pe podeaua rece
din gresie. De bucurie că în sfârşit pornim spre spital, nu zic
nimic. Ceasul arată 10:50. O oră de aşteptări şi frustrări.
În
partea a II-a vă voi împărtăşi experienţa de la Unitatea de
Primiri Urgenţe din cele două ţări.
