Anglia, rapid şi la obiect
Am
ajuns la Emergency - Urgenţe. O sala mare , cu multe paturi separate
prin perdele, care se trag în jurul fiecărui pat. În mijlocul
încăperii , biroul medicilor,care preiau cazurile pe rând. Socrul
meu şi-a revenit puţin, probabil că, în salvare i-au făcut ceva
tartament. Este dus la Computerul Tomograf şi se confirmă
accidentul vascular. În tot acest timp, eu şi soţul meu putem sta
cu bolnavul , putem să vedem ce i se face şi cum e tratat, fără
griji şi stres adăugat faptului că cineva drag este bolnav. În
scurt timp este mutat în salon, unde începe imediat tratamentul. A
doua zi ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind aproape
normal . Plictisitor de simplu şi eficient.
România, UPU- locul unde gardienii fac legea
Am
ajuns la Unitatea de Primire Urgenţe înaintea ambulanţei. Apare şi
echipajul cu bolnava, încă în stare confuză. Mă apropii de
targă, o mângâi şi îi spun că va fi bine, că în sfârşit,
suntem la spital. Dau să intru în sala de consultaţii, dar mă
opreşte gardianul: „ O să vă cheme doctorul dacă este nevoie!”
Degeaba încerc să-i explic faptul că este vorba despre o
persoană cu handicap grav şi sunt însoţitorul ei. El ştie mai
bine, el îşi face meseria, de aia e plătit. Aşa că aştept. Şi
aştept... Ambulanţierii pleacă . Pe traseu se intersectează cu
un alt echipaj. După aparenţe şi ei aduc tot un bolnav cu accident
vascular. Schimbă impresii. „Al nostru e varză , nu apucă mult”.
Cât respect şi profesionalism... Prin uşa care se deschide, o
zăresc pe mama tot pe targă, tot în hol. În sala de aşteptare
vin doi rromi, care aduc o tânără ce acuză dureri de spate.
Vociferează şi ameninţă că dacă nu e consultată imediat, vor
face scandal. Gardianul mieros îi asigură că va fi consultată căt
se poate de repede. Aşa şi este. După vreo 20 de minute, aflăm că
fata e bine. Forţez nota şi cer să intru să văd ce face mama. E
în sala de consultaţie şi mi se spune că acum aşteaptă medicul
neurolog. E cât de cât conştientă, dar nu vorbeşte. Ies şi
aştept pe hol. Pe la ora 3 pm , infirmierii o duc la CT. După ceva
timp, o aduc înapoi. Iar aşteptăm. De data asta , rezultatul. Sunt
chemată în salon de către o asistentă. Dau să vorbesc cu medicul
specialist, dar mă ia în primire doctorul de gardă. „ Vorbeşte
cu mine mai întâi”, se răsteşte la mine. Medicul neurolog mă
salvează înainte să fiu aruncată din salon şi îi spune că m-a
chemat şi vrea să mă pună la curent noutăţile. Stupoare... „Pe
CT nu apare nici o leziune nouă, deci nu are accident vascular”,
mă anunţă medicul specialist. Insist că starea pacientei nu este
nici pe departe cea de dinainte de a chema salvarea şi ameninţ că
nu o iau acasa. Mama se loveşte cu mâna peste şold. Nu poate vorbi
, dar vrea să îmi arate ceva. Nu înţeleg, o întreb dacă o doare
ceva. Îmi arată în continuare şoldul . O pipăi pe şold şi
picior. Este udă, nu de transpiraţie. Îmi dau seama că este
urină după miros şi balta de pe saltea. O zi întreagă în
serviciul de urgenţă, nu s-a găndit nimeni că un bolnav are
nevoie să meargă la toaletă sau măcar să îi pună o sondă
pentru confortul şi comoditatea tuturor. Le atrag atenţia că e udă
şi o asistentă dă să îi pună o sondă. Atunci medicul
specialist acceptă internarea. Lasa-ţi că o schimbă sus pe salon.
Şi astfel, pe la ora 5 după amiaza pornim spre etajul trei , unde
urmează să fie internată. Internată în salonul medicului al
cărei pacientă mai fusese cu un an în urmă. Pentru că medicul în
salonul căruia este internată, nu vine până a doua zi, mama nu
primeşte prea mult tratament. Cel puţin e în spital , sub
supraveghere... A doua zi, când este consultată, se confirma
accidentul vascular.
Suntem
în spital în ambele cazuri. Urmează experienţele întălnirii cu
medicii , asistentele şi infirmierii cu bolnavii şi însoţitorii
bolnavilor. Şi peste toate astea, experienţa condiţiilor şi a
echipamentelor medicale.
UK- igienă şi disciplină
Nici
nu ştiu cu ce să încep. Cu parcarea supraetajată în care poţi
lăsa maşina o zi întreagă şi, dacă vrei, poţi lua abonament de
parcare pe orice perioadă ? Cu lifturile mari şi încăpătoare
separate pentru pacienţi şi vizitatori? Cu dispersoarele cu gel
dezinfectant plasate de la intrarea în spital, pe toate holurile şi
la fiecare pat? Ca o paranteză, la noi au apărut asemenea aparate
doar în Mall. Sau să spun despre cantina la care poate mânca orice
vizitator , precum şi angajaţiii spitalului? Poate despre meniul cu
două variante, atât pentru regim cât şi pentru cel normal. Dar,
destul cu mofturile. Să trecem la lucruri serioase. De exemplu,
faptul că fiecare pat are staţia proprie de oxygen, că toate
funcţionează normal, adică se ridică şi se ajustează, precum şi
accesoriile lor, ca de exemplu barele laterale. Şi , desigur,
butoanele de panică, şi ele chiar funcţioneză. În jurul fiecărui
pat sunt perdele rabatabile, care “ascund” pacientul atunci când
i se face tratamentul sau este schimbat, sau dacă pur şi simplu
vrea să aibă puţină intimitate. Infirmierii trec la fiecare
câteva ore şi dezinfectează noptierele, suporţii pentru perfuzii
, aparatele de oxigen sau orice suprafaţă ce intră în contact cu
omul. Orele de vizită... Poţi vizita bolnavul la orice oră, cu
excepţia intervalului 14.00-16.00, când programul de odihnă şi
somn este respectat cu stricteţe. Şi încă un moft, aşa sunt
englezii chiţibuşari. În perioada în care socrul meu era
internat, se dezbătea o problem de comunicare. Personalul auziliar
se adresa pacienţilor cu apelativul “love”, ceea ce s-ar traduce
“iubito “ sau “iubitule”. S-a decis că nu e prea politicos
şi că unii pacienţi s-ar putea simţi ofensaţi de intimitatea
adresării. Şi s-a decis că e corect să se folosească doar
doamnă sau domn. Nimeni nu a comentat şi toată lumea s-a
conformat. Ce să mai spun? Că după tratamentul din spital,
bolnavul este transferat într-un sector de recuperare şi că după
externare primeşte o schemă de support medical pe lângă cel
medicamentos.
Bacău- mizerie şi dezintere
Aici
ştiu cu ce să încep. Cu gardianul căruia îi arăt biletul de la
medic ce îmi permite să stau cu bolnavul ca şi însoţitor şi îmi
spune să nu i-l mai arăt pentru că acel bilet nu îmi dă şi
dreptul să intru în spital, ci doar să stau cu bolnavul. Mă
întreb şi eu ? Cum să stau cu bolnavul dacă nu pot să intru la
el? Despre parcare ştie toată lumea că , mai ales pe ploaie sau
zăpadă, se transformă în mocirlă. La recent modernizata secţie
de neurologie cade faianţa de pe pereţi în timp ce pacienţii trec
pe hol. Sau despre: ” ieşiţi afară că schimbăm pacienta”. Nu
uitaţi să daţi 5 lei la infirmieră să fiţi siguri că o schimbă
când e nevoie, nu doar dimineaţa şi seara. Şi gălăgia
vizitatorilor exact în perioada de odihnă, căci programul de
vizită este fix de la ora 15.00. Cel puţin gândăceii mici şi
roşii nu fac nici un zgomot. Doar se plimbă prin chiuvetă .
Curăţenia! Da... cârpele şi mozoleala numită spălat pe jos. Cel
puţin, la chiuvete sunt sticle cu săpun lichid îndoit cu apă, să
dureze mai mult. Patul, nu se ridică decât dacă trag doi oameni de
el şi unul trebuie să fie bărbat ca să aibă putere. Saltelele
pentru escari se dau după preferinţe că nu sunt destule. Nu ştiu
cine a făcut meniul bolnavilor , dar micul dejun este de-a dreptul
dezgustător. O bucată de margarina pusă pe două felii de pâine.
Nici măcar nu sunt puse pe o farfurie. Sunt aşezate pe cana cu ceai
fierbinte, să se topească margarina în pâine. Medicamentele ...
Desigur că nu sunt suficiente, mai aducem şi de acasă.
Ce
să zic despre externare. Acelaşi coşmar ca la internare, dar în
sens invers. Stau bolnavii cu bagajele făcute şi aşteaptă
salvarea. Dacă e aglomeraţie, cei ce urmează să plece stau pe
scaune să lase loc noilor pacienţi. Dacă nu pot sta pe scaun,
impart patul . De când ieşi pe poarta spitalului, Dumnezeu cu mila.
Dacă ai rude să te ajute şi să te ingrijească, e bine. Dacă nu,
ai varianta unui spital privat unde eşti sedat ca să nu deranjezi
ceilalţi pacienţi şi personalul.
Dana
Munteanu McAllister
