Dana
Munteanu McAllister
Am
ajuns la deznodământul acestei mici odisei medicale fără final
fericit. Această ultimă parte este dedicată interacțiunilor cu
medicii, asistentele, infirmierii și cu însuși spațiul fizic al
spitalelor de stat,”statul”în acest caz fiind de fapt două -
Anglia și România.
Partea
a III-a: ÎN SPITAL
Southampton
- igienă şi disciplină
Nici
nu ştiu cu ce să încep. Cu parcarea supraetajată în care poţi
lăsa maşina o zi întreagă şi, dacă vrei, poţi lua abonament de
parcare pe orice perioadă? Sau cu lifturile mari şi încăpătoare,
unul pentru pacienţi şi altul pentru vizitatori? Cu dispersoarelede
gel dezinfectant plasate de la intrarea în spital, pe toate holurile
şi lângă
fiecare pat? Ca o paranteză, la noi au apărut asemenea aparate doar
în Mall. Sau să vă spun despre cantina la care poate mânca orice
vizitator, precum şi angajaţiii spitalului? Poate despre meniul cu
două variante,atât pentru regim cât şi pentru cel normal. Dar
destul cu mofturile, să trecem la lucruri serioase.
Ca
de exemplu, faptul că fiecare pat are propria stație de oxigen, că
toate funcţionează normal - se ridică şi se ajustează. Şi
desigur, butoanele de panică, şi ele chiar funcţioneză! În jurul
fiecărui pat sunt perdele rabatabile care “ascund” pacientul
atunci când i se face tratamentul sau este schimbat, sau când pur
şi simplu vrea să aibă puţină intimitate. Infirmierii trec la
fiecare câteva ore şi dezinfectează noptierele, standerele pentru
perfuzii, aparatele de oxigen sau orice suprafaţă cu care
personalul intră în contact. Poţi vizita bolnavul la orice oră cu
excepţia intervalului 14.00-16.00, când programul de odihnă şi
somn este respectat cu stricteţe.
Şi
încă un moft, căci aşa sunt englezii, chiţibuşari. În perioada
în care socrul meu era internat, se dezbătea o problemă de
comunicare. Personalul auxiliar se adresa pacienţilor cu apelativul
“love”, ceea ce s-ar traduce “iubito “sau “iubitule”. S-a
decis că nu e prea politicos şi că unii pacienţi s-ar putea simţi
ofensaţi de intimitatea adresării. Şi s-a decis că e corect să
se folosească doar”doamnă” sau ”domn”. Nimeni nu a
comentat şi toată lumea s-a conformat.
După
încheierea perioadei de tratament, bolnavul este transferat într-un
sector de recuperare, iar după externare primeşte o schemă de
suport medical pe lângă cea de tratament medicamentos.
Bacău-
mizerie şi dezinteres
Aici
ştiu cu ce să încep.Cu gardianul căruia îi arăt biletul de la
medic ce îmi permite să stau cu bolnavul ca şi însoţitor şi îmi
spune să nu i-l mai arăt, pentru că acel bilet nu îmi dă şi
dreptul să intru în spital, ci doar să stau cu bolnavul. Mă
întreb şi eu: cum să stau cu bolnavul dacă nu pot intra la el?
Despre
parcare ştie toată lumea că, mai ales pe ploaie sau zăpadă, se
transformă în mocirlă. La recent modernizata secţie de neurologie
cade faianţa de pe pereţi în timp ce pacienţii trec pe holuri.Din
salon se strigă regulat ” ieşiţi afară, că schimbăm
pacienta!”. Nu uitaţi să daţi cei 5 lei infirmierei să fiţi
siguri că o schimbă când e nevoie, nu doar dimineaţa şi seara.
Perioada de odihnă coincide cu forfota vizitatorilor, căci
programul de vizită începe fix de la ora 15.00 când ar trebui să
aibă loc somnul de după-amiază. Cel puţin gândăceii mici şi
roşii nu fac nici un zgomot, doar seplimbă în legea lor prin
chiuvetă.
Curăţenia:
cârpele şi mozoleala numită ”spălat pe jos”. Măcar la
chiuvete există luxul unor sticle cu săpun lichid îndoit cu apă,
să dureze mai mult. Patul nu se ridică decât dacă trag doi oameni
de el, dintre care măcar unul să fie bărbat voinic. Saltelele
antiescare se dau după preferinţe, că nu sunt destule. Nu ştiu
cine a făcut meniul bolnavilor, dar micul dejun este de-a dreptul
dezgustător – un boț de margarină trântit pe două felii de
pâine care nici măcar nu vin puse pe o farfurie. Sunt aşezate pe
cana cu ceai fierbinte, să se topească margarina în pâine.
Medicamentele bineînțeles că nu suntsuficiente la spital, mai
aducem şi de acasă.
Ce
să mai zic despre externare...Acelaşi coşmar ca la internare, dar
în sens invers. Stau bolnavii cu bagajele făcute şi aşteaptă
salvarea. Dacă e aglomeraţie, cei ce urmează să plece stau pe
scaune să lase loc noilor pacienţi. Dacă nu pot sta pe scaun,
impart patul.Din momentul în care ieşi pe poarta spitalului,
Dumnezeu cu mila! Dacă ai rude care să te ajute şi să te
ingrijească, e bine. Dacă nu, ai varianta unui spital privat unde
eşti sedat ca să nu deranjezi ceilalţi pacienţi şi personalul.
Dar despre asta, mai multe într-o serie viitoare.
După
toate aceste erori și orori, simți că nimănui nu îi pasă de
tine, sistemului medical în general și celorlalte sisteme în
general. Că nepăsarea este la putere și tupeul o asistă. Noi
încercăm să supraviețuim și să ne păstrăm demnitatea. Dar cu
ce preț?
În
amintirea mamei, care a fost oaza noastră de lumină chiar și în
clipe întunecate precum cele descrise. Din păcate, ea a pierdut
lupta cu nesimţirea şi incompetenţa.
