marți, 4 septembrie 2018

România sub aura Centenarului Unirii


Mihai BUZNEA
BÂLCIUL DEŞERTĂCIUNILOR

Motto:

„De aproape două mii de ani ni se predică

să ne iubim, iar noi ne sfâşiem”

Mihai EMINESCU

 

Recunosc: sub asediul permanent al „bombelor” din politica românească nu mai avem timpul, şi nici liniştea, să ne ocupăm şi de lucrurile mai puţin importante; de cele de lângă inimă şi tâmplă. Cum ar fi, de exemplu, Centenarul Unirii. O fac, în schimb, maghiarii în locul nostru, dar în interesul lor. Pentru că altele ne sunt, de fapt le sunt, politicienilor noştri, „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”: cum să-şi hrănească orgoliile şi ambiţiile, cum să le dea la gioale adversarilor, cum să-i anihileze şi să-i treacă pe linia moartă în timp ce se bat cu putere în piept spre a-şi convinge supuşii cât de patrioţi sunt ei şi ce sacrificii fac în fiece clipită pentru Ţară. Nedându-şi seama, ori prefăcându-se că nu pricep cât de mare şi de găunos le este fariseismul. Încercând astfel să se hrănească şi să se îmbete cu dezmăţatele scene de masă ale acestui bâlci al deşertăciunilor, pe care-l regizează  cu un talent ieşit din comun şi o neobrăzare vecină cu nesimţirea. Made in Romania. Centenară. Şi pentru că orice spectacol se compune din acte, scene şi replici rostite în decoruri schimbătoare, daţi-mi voie să pun stop-cadru la câteva dintre ieşirile la rampă ale aleşilor noştri. Să transfocăm, aşadar, pentru câteva momente, scena din Piaţa Tricolorului, din Capitală, unde se desfăşoară ceremonialul militar consacrat Zilei Drapelului Naţional. Eveniment de suflet, cu semnificaţii deosebite, de adâncă trăire şi vibraţie românească. Gardă de onoare. formaţiuni militare, sute de bucureşteni. Atmosferă festivă. Doar că onorul la drapel nu este dat de şeful statului. Preşedintele nostru este prezent la un alt eveniment pentru a-l onora;  mai important, în accepţia Excelenţei Sale, ce se desfăşoară doar câteva sute de metri mai încolo: plecarea caravanei bicicliştilor spre Alba Iiulia, capitala istorică a făptuirii Unirii. Cunoscută fiindu-ne pasiunea prezidentului nostru pentru sportul cu pedale ne apare, deci, lesne de înţeles opţiunea pentru această scenă. Constatăm, totodată, şi absenţa selectă de la festivităţile dedicate Tricolorului şi a celorlalte înalte oficialităţi ale statului: primul ministru, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, miniştri, parlamentari. Noroc de plebe, care de fiecare dată la astfel de momente ştie că trebuie să  se înghesuie şi să-şi joace rolul în scenele de masă cu figuranţi entuziaşti. Aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi doar o lună mai târziu, de Ziua Imnului Naţional, onorată cu aceeaşi augustă absenţă de înaltele noastre oficalităţi. Nu ştiu ce va să se întâmple peste numai câteva luni, de 1 Decembrie, dar avem pildele anilor trecuţi cu mărturisitoarele lor demonstraţii de armonie patriotică într-o perfectă exprimare de dizarmonie selectă.

Dar poate că toate aceste manifestări ce se abat de la firescul consacrat evenimentelor solare ale istoriei şi existenţei noastre nu sunt atât de vinovate încât să facem din ele ţinte ale reverberaţiilor de respingere. Pentru că, nu-i aşa, conducătorii dau tonul iar noi, coriştii trebuie să ne modulăm vocile după sunetele diapazonului lor. Recte, după atitudinile şi faptele pe care ni le servesc. Cu efecte ale mimetismului în plină creaţie, conformm preceptului „dacă înaltele feţe îşi permit, noi de ce să nu o facem?!”

 Şi iată ce ne este dat să mai vedem: spre a-şi aduce omagiul eroilor Patriei, altfel decât cu gărzi de onoare şi muzici militare, unor spirite întreprinzătoare le-a venit ideia de a-şi ferici apropiaţii organizându-şi petrecerile de nuntă sub bolţile Arcului de Triumf din Capitală. Veselie mare, urări de viaţă lungă şi casă de piatră, muzică lăutărească, manele, mirese furate şi ascunse pe după boscheţi, cerşetori, socri mari şi socri mici, mulţi ani trăiască. Grătarele nu s-au încins, încă, dar este timp şi pentru asta, în schimb au pocnit, ca nişte adevărate canonade ale victoriei, dopurile sticlelor de şampanie. În sănătatea tinerilor însurăţei şi a tuturor celor prezenţi, inclusiv în memoria eroilor omagiaţi prin simbolurile monumentului omagial.

Aşadar, ne trăim cu frenezie anul aniversar în pur stil românesc, după principiul „vine fiecare cu ce poate, şi dacă poate” şi, la urmă, mai vedem noi ce o ieşi. Guvernanţii au rezolvat toate treburile ţării şi-acum au timp berechet să-şi poarte luptele personale. Războiul orgoliilor şi al revanşelor înregistrează note dintre cele mai stridente şi rău-voitoare. Opoziţia se ţine de moţiunile de cenzuiră şi de plângerile penale împotriva adversarilor politici şi alimentează focurile mişcărilor de stradă, doar-doar îşi vor potoli ceva-ceva din setea de accedere la putere. Ţinându-şi, în tot acest timp, dreapta  pe stânga inimii atunci când e să-şi declare ataşamentul şi preţuirea faţă de valorile şi simbolurile naţionale. Cu toţii, nişte actori-cabotini pe care nu-i aplaudă nimeni şi-i răsplătesc, cel mai adesea, cu huiduieli. Şi-atunci, când să mai ai timp şi pentru Centenar?! Vine, treceşi se duce, Dar noi, adică ei, rămân spre a-şi purta mai departe războaiele fratricide. Recitiţi motto-ul din titlu şi aveţi răspunsul la toate cele ce se întâmplă. Încheind cu morala conaţionalului nostru Lică Pavel, pe care şi-a intitulat-o FABULA UNIRII: “Racul, observând odată, / Că şi crabu-i crustaceu, / I-a venit ideea-ndată / Să-l invite la dineu, / Pentru a-l face să-nţeleagă, / Evident, la un pahar, / Că pe amândoi îi leagă / Un destin comun şi clar. / Mai pe scurt, gândise racul, / "Ca doi brazi într-o tulpină" / Pot să-nfrunte lesne veacul / Prin unirea lor deplină. / Dar mai mult, râul şi marea, / Unde ei trăiesc, normal, / Prin unire-or umple zarea / Cu un stat fenomenal. / Crabul, ascultând fireşte / Planul simplu şi măreţ, / Ciocnind un pahar frăţeşte / I-a spus racului isteţ: / - Bine, facem noi unire, / C-am fi rude amândoi, / Doar că mergem în neştire / Eu-nainte, tu-napoi!”

 E  fabula pe care o văd a fi cea mai potrivită pentru starea de spirit a naţiei în arcul centenarului său modern.

Ştefan OLTEANU (U.Z.P.)

Remember Nadia Comăneci – 60

Lacrimi şi aur, la Phenian


Startul în sezonul competiţional 1974 a fost neobişnuit de tardiv: trecuseră cinci luni fără nici un concurs! Nadia, Teodora, Georgeta şi celelalte colege ale lor intră în atmosfera de concurs abia pe 9 iunie¸ cu prilejul «Triunghiularului» Liceul de gimnastică - Denver Colorado (S.U.A.) şi o mai veche cunoştinţă, echipa poloneză W. K .S. «Zawisza» Bydgoszcz. Oneştencele au câştigat confortabil: 1. L.G. Oneşti 184,85 p; 2. Denver Colorado 181, 10 p; 3, W.K.S. «Zawisza» 155,75 p. Nadia Comăneci s-a clasat prima la individual compus, cu 37,50 p, urmată de Debbie Hill (Denver) 37,30 p şi Luminiţa Milea, cu 36,80 p, Nadia câştigând, de asemenea, la sărituri, paralele şi sol. Pe podium au mai urcat Georgeta Gabor, Teodora Ungureanu, Iuliana Marcu, Luminiţa Milea şi Mariana Cojanu. In faţa echipei antrenate de soţii Karolyi stătea acum cel mai mare obiectiv al anului 1974: cea de-a treia ediţie a «Cupei Prietenia». Intensitatea antrenamentelor a urcat din nou în graficul ţinut cu grijă de soţii Karolyi.

(Citiţi articolul integral!)

Carmen MIHALACHE

Un reporter care respectă
blazonul profesiei

Am avut câteva zile plăcute în care m-am plimbat cu domnul Neagu Udroiu prin toată lumea. Cunoscutul ziarist a fost un adevărat globe-trotteur, care a ajuns în multe locuri de pe mapamond, în câteva continente, ţări, capitale, unde a întâlnit mari personalităţi ale vieţii social-politice sau culturale. Şi ca ambasador, în Finlanda şi Estonia, a avut experienţe diverse şi interesante, pe care le-a povestit în multe pagini inspirate. Desigur, plimbarea mea a fost una în imaginaţie, intermediată de scrisul domniei sale, viu, atractiv, nuanţat, din volumul al doilea al lucrării „Jurnalismul -Studenţie fără frontiere”.

(Citiţi articolul integral!)