Ştefan RADU
A trecut mai bine de jumătate din
acest an al Centenarului Marii Uniri. Deocamdată contabilizăm simpozioanele,
expoziţiile, lansările de carte şi festivalurile folclorice organizate în
diverse colţuri de ţară, cu mijloace locale şi entuziasm provincial. Orice
manifestare cu lustru intelectual – chit că e la a nu ştiu câta ediţie! – este
pusă sub logo-ul aprobat de Guvern. Executivul abia către finalul lunii iulie a
aprobat un buget consistent pentru finanţarea muzeelor, monumentelor, bibliotecilor
şi a altor instituţii culturale. Nu ştim dacă pe lista bunăvoinţei ministeriale
vor intra şi proiectele începute cu trei-patru ani în urmă, ivite din
iniţiativa unor intelectuali ce au reuşit să convingă autorităţile judeţene sau
comunale să contribuie cu ceva bani şi mult sprijin moral. Oricum, la
finalizare, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale bifează la capitolul
„realizări centenare” toate aceste manifestării locale. Exact cum fac românii
când un sportiv, care ani de zile şi-a plătit din propriul buzunar
echipamentul, antrenorii, tratamentele medicale şi deplasările la competiţii,
iese campion: „Suntem mândri că am învins! Noi, românii, suntem cei mai
buni!”...
Parcă a venit un „ordin de sus” şi
tot ce mişcă-n ţara asta Centenar se numeşte: expoziţiile pictorilor naivi,
crosurile bicicliştilor, serbările ţâncilor din clasele primare, renovarea unor
şcoli care n-au mai văzut var de pe vremea lui Spiru Haret sau publicarea în
regie proprie a unor plachete de poezie... „patriotică”. Până şi agenţiile de
publicitate se întrec în a crea fel de fel de clipuri pe tema Centenarului.
Unii ne îndeamnă să cumpărăm ceafă de porc, mici şi piept de pui ca să-ncingem
un grătar dedicat Marii Uniri. O companie de telefonie ne îndeamnă să vorbim
între noi cât n-am făcut-o în o sută de ani! Continuând în felul acesta, până
în decembrie, simbolistica Marii Uniri se va demonetiza, va cădea în derizoriu.
Centenarul devine o interminabilă şuşanea profitabilă doar pentru
funcţionărimea de la „centru”, mândră că românii sărbătoresc din zori până în
seară. Ne rămâne speranţa că prin octombrie sau noiembrie vom avea parte
inaugurarea marilor monumente finanţate de Executiv, de lansarea tratatelor de
istorie şi a compendiilor realizate de Academie, de prezentarea unui proiect de
ţară pentru următorii o sută de ani...
Puţine sunt construcţiile durabile
care să marcheze în deceniile următoare momentul 2018. La Buhuşi, de exemplu,
un colectiv condus de inimosul profesor şi scriitor Ion Fercu, vreme de patru
ani, a muncit la elaborarea unei interesante şi exhaustive monografii a
oraşului. Proiectul a fost finanţat exclusiv Primărie, Consiliul local şi
câţiva agenţi economici care nu au ţinut seama de criza economică. La
festivitatea de lansarea a lucrării bineînţeles că nu au lipsit reprezentanţii
Guvernului şi ai Preşedinţiei. „Aici,
acum, ne aflăm în plin Centenar” – ne-a asigurat secretarul de stat de la
Minister. „Nu înţeleg de ce cârcotim
toată ziua, de ce contestăm ceea ce se face. Criticile agresive, protestele în
stradă nu arată că am fi buni români.” Ce legătură o fi între mitingurile
din Bucureşti şi monografia de la Buhuşi doar oficialii supăraţi vor fi
ştiind... Singura certitudine rămâne că echipa condusă de Ion Fercu a lucrat
singură, cu sârguinţă şi cu dragoste de locurile natale. Diplomele şi medaliile
„Centenar” le-a meritat cu prisosinţă şi este singurul gest guvernamental
concret.
Un banc vechi vorbeşte despre un şoricel care traversa un pod alături de un elefant. Sub greutatea pachidermului, podul vibra din toate încheieturile. Şoricelul, mândru peste măsură, zice către tovarăşul său de drum: „Tropăim, tropăim!” În realitatea noastră centenară nici nu mai ştim cine este şoarecele şi cine este elefantul. Comunităţile mici, asociaţiile culturale, bisericile, şcolile dau dovadă de implicare totală pentru a marca Marea Unire, pentru a cinsti eroii locului, pentru a ridica monumente şi a pune plăci comemorative, pentru a lăsa o urmă densă de dragoste şi respect pentru istoria acestui veac pe care îl sărbătorim. Din când în când, de aceste evenimente se lipeşte şi „elefantul” guvernamental lăsând impresia că tropăie.
Un banc vechi vorbeşte despre un şoricel care traversa un pod alături de un elefant. Sub greutatea pachidermului, podul vibra din toate încheieturile. Şoricelul, mândru peste măsură, zice către tovarăşul său de drum: „Tropăim, tropăim!” În realitatea noastră centenară nici nu mai ştim cine este şoarecele şi cine este elefantul. Comunităţile mici, asociaţiile culturale, bisericile, şcolile dau dovadă de implicare totală pentru a marca Marea Unire, pentru a cinsti eroii locului, pentru a ridica monumente şi a pune plăci comemorative, pentru a lăsa o urmă densă de dragoste şi respect pentru istoria acestui veac pe care îl sărbătorim. Din când în când, de aceste evenimente se lipeşte şi „elefantul” guvernamental lăsând impresia că tropăie.
