TRAGEDIA ŞI DRAMA OMULUI (POST)MODERN? *
* Ioan ENACHE, Cartea Întâi a Pocăinţei. IUDACAINUL,
Editura Studion, Bacău, 2018
Moto: „Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va salva
fără tine”
Sfântul Augustin
Petre ISACHI
În această carte de excepţie –
unică prin problematică şi arta transfigurării, în peisajul liricii actuale -
poetul Ioan Enache configurează într-un limbaj sibilinic, specific, dramatic,
tragedia şi drama individului
contemporan – „iudacainul”, cum îl defineşte sarcastic autorul – ce pare să fi
uitat că toţi oamenii ţin de aceeaşi istorie a salvării: toţi au fost creaţi,
răscumpăraţi prin Iisus, toţi vor fi judecaţi definitiv la sfârşitul
veacurilor. Cele 60 de poeme ale volumului confirmă pocăinţa drept virtutea
supremă a creştinului parcă incapabil în contemporaneitatea imediată, de a-şi
mai recunoaşte păcatele şi de a se strădui să obţină iertarea lor.
Transfigurând simultan tragedia şi drama Iudacainului, poetul bacăuan
reiterează implicit păcatul originar născut din ascultare şarpelui care-i
convinge pe Adam şi pe ispititoarea Eva creaţi după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu cu sintagma: „veţi fi ca
Dumnezeu”!? Ispita este absolută şi potenţează căderea în păcat, încât în
„IUDOCANIA” suntem şi astăzi botezaţi cu „păcatul şi vina” percepute ca o
fatalitate. Şi astăzi ispăşim, (ne)vinovaţi păcatele părinţilor. Şi astăzi
roadele păcatelor săvârşite de noi, iudacanii, sunt dezbinarea, boala,
întristarea, suferinţa, robia, nenorocirea, ura, însingurarea şi înstrăinarea.
Şi astăzi, cum repeta Horaţiu, vina e urmată în deaproape de pedeapsă!
Tragicul omniprezent în scriitură
este estompat subtextual, de credinţa autorului în ideea că Omul poartă în sine
capacitatea de negare şi afirmare, iar viitorul acestuia nu reprezintă o
repetiţie a prezentului, ci este în mare ceea ce omul va face din el. Drama ce
secondează tragedia omului trimite la acţiunea realizată prin alegere liberă.
Se ştie, Adam şi Eva au acţionat în mod voluntar atunci când au acordat mai multă
încredere vorbelor şarpelui, decât Cuvintelor lui Dumnezeu. Păcatul originar ce
prefigurează crima lui Cain şi trădarea lui Iuda, eternizare din nefericire,
poate fi înţeles pornind de la problematica asemănării care tinde să şteargă
graniţa dintre sacru şi profan, dintre vinovat şi nevinovat şi să refuze orice
raportare cu Dumnezeu.
Citind şi recitind „Cartea Întâi a
Pocăinţei”, o scriitură expresionistă blagiano-argeziană ce interferează
admirabil poetica tainei şi petica tăcerii, mi-am amintit că Mircea Eliade visa
la un posibil manual al cititorului perfect, în care s-ar sugera ce trebuie să
citeşti când eşti singur, trist, stresat etc,. când vrei să-ţi refaci forţele
sufleteşti sau îţi pierzi credinţa etc.. Desigur, manualul ar cuprinde liste de
cărţi pe vârste, pe temperamente, pe anotimpuri, profesii, studii, interese
etc. Savantul era convins că există o armonie între fenomenele cosmice şi
etapele sufletului, armonie pe care foarte puţini dintre noi o descoperă la
timp. Doar în acest mod/ timp lectura şi-ar putea regăsi funcţia ei
primordială, magică, de a stabili contactul dintre om şi Dumnezeu/ Cosmos.
Se naşte întrebarea cărei vârste,
cărui temperament şi în ce anotimp ar trebui citit IUDACAINUL, pentru a ne
ajuta să absorbim, să interiorizăm toată revelaţia teologală/ cosmică, pentru
ca să folosim activ colosala energie sufletească latentă, din această Carte de
Pocăinţă cu imanente virtuţi filosofice şi contemplative? La modul ideal, dacă
am urma sugestiile celui ce a conceput Istoria Religiilor, povestea biblică din
STIHURILE lui Ioan Enache ar trebui citite în Săptămâna Luminată/ Patimilor, de
un lector cu temperamentul Părintelui Galeriu sau poate cu psihologia lui B.
Pascal, de un cititor care să fie pătruns de Ideea că Taina lui Iisus presupune
Trinitatea: „Tatăl este Dumnezeu, Fiul
este Dumnezeu, Sfântul Duh este Dumnezeu”, capabil să intuiască că poetul ortodoxist are ca supratemă în „Cartea
Întâi…”, interogaţia lui Marcus din Novum
Testamentum,8, 36: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul?”
Poetul Ioan Enache se integrează
peste timp, prin problematica transfigurată şi prin realizarea artistică, cu
acest volum (ce va fi urmat de alte două) în familia de spirite a
gândiriştilor/ ortodoxiştilor – Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile
Voiculescu etc. - dar şi în uitata şi
hulita, dintr-o ignoranţă inimaginabilă, „generaţie 27” (Mircea Eliade,
Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu etc.). El se adresează cititorului
credincios (de la Petre Ţuţea: „un popor de credincioşi este un popor cult”)
care ştie că istoria creştinismului se întemeiază pe logica jertfei şi care
este pătruns de polivalenţa misterioasă a simbolului atanascian: „Tatăl nu a fost făcut de nimeni; El nu e
nici creat, nici întrupat. Fiul nu vine decât din Tatăl; El nu e nici făcut,
nici creat, ci întrupat; Sfântul Duh/ Spirit vine din Tatăl şi din Fiul: El nu
e nici făcut, nici creat, nici întrupat, ci el purcede.”
Realizarea de excepţie a volumului
„IUDACAINUL. Cartea Întâi…” nu mi se pare a fi nici arta de a poetiza căderea/
adâncirea în păcat şi nici autenticitatea pocăinţei (virtutea supremă a
creştinului) – în sine remarcabile -, ci modul de manifestare a gândirii
creştine, ca o gândire a paradoxului: Dumnezeu infinit devine finit, Creatorul
se întrupează făptură, Cuvântul veşnic devine tăcere, Dumnezeu se întrupează
om, pentru ca omul să se facă divin. Iubitorul de înţelepciune va descoperi în
scriitură, plecând de la ideea că doctrina creştină se manifestă ca o gândire a
paradoxului, intuiţii, mirări şi interogaţii din filosofiile lui Erasmus,
Pascal, Kierkegaard, Hegel etc. ce potenţează „ieşirea pe scările Crucii” (v.
poemul cu acelaşi nume) şi mulţumeşte lectorul cugetător.
Poetul Ioan Enache ce sintetizează
istoria creştinismului în fraza eliptică coordonată copulativ: „şi infern şi
infern şi infern” este convins că iudacainul, metonimie a omului postmodern,
pentru care „Dumnezeu a murit”!, marchează cu siguranţă intrarea într-o eră de
neopăgânism. De aici nevoia acută de pocăinţă şi de recreştinare. „Mai înfricoşătoare decât moartea e absenţa
Ta, Doamne! (v. Epidemie de întuneric, pp.155-157). Traiectul iniţiatic al
acestei Cărţi – de excepţie, mă repet cu intenţie – nu poate avea efectul divin
aşteptat, dacă nu se înţelege că religia creştină, revelaţie a interiorităţii,
este centrată asupra persoanei şi face din libertatea interioară un principiu
fundamental, încât „Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va salva fără
tine”!
20 Octombrie 2018, Bacău
