Minodora CLIVETI
Nu mă consider un om deosebit, ci poate doar unul
norocos de a fi pus, la un moment dat al existenţei sale, în anumite
circumstanţe care i-au permis folosirea priceperii profesionale dobândită ca
urmare a studiilor serioase şi conştiincioase şi, de ce nu, carisma personală.
Acestea dublate de un acut / normal interes de a-şi face datoria.
Recunosc că experienţa mea de viaţă este una mai puţin obişnuită, deşi nu
ieşită din comun, dacă mă gândesc puţin la cât de repede ajung unii miniştri
azi. Totuşi nu e chiar banal să termini
o facultate de drept prestigioasă cu 10, să urmezi cursuri de drept la
Universitatea Columbia, la cea din Birmingham sau la Strasbourg, să faci
practică în firme mari de avocatură din Anglia şi Franta, să câştigi un concurs
internaţional de pledoarii, să fii doctor în drept al Institutului de Studii
Juridice al Academiei Române şi nu în ultimul rând să munceşti timp de 10 ani
ca deputat în Parlamentul României şi în Parlamentul European.
Joburi diferite de regulă, dar în cazul meu deputatul interesat de
problemele Bacăului era şi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei: opt ani de practicat politica europeană, de susţinere a intereselor
României, mai ales în momente dificile pentru noi (cum a fost, de pildă,
raportul prin care România era acuzată de complicitate la aplicarea de
tratamente inumane unor deţinuţi aflaţi la bordul unor aeronave străine în timp
ce acestea aterizaseră pe sol românesc) când am pledat ca la bară sau momentul
în care, într-un elan exagerat de mândrie patriotică, unii membri al delegaţiei
României la APCE doreau, nici mai mult, nici mai puţin, ieşirea noastră din
Consiliul Europei. Atunci am reuşit detensionarea situaţiei prin discuţia
directă cu preşedintele Van der Linden.
Las deoparte punctele marcate pentru apărarea drepturilor femeilor (în
calitate de preşedintă a Comisiei pentru egalitate de şanse a APCE), dar reţin
realizarea de numeroase prietenii cu deputaţi din întrega Europă, dintre care
pe mulţi i-am regăsit în Parlamentul European şi cu care am colaborat excelent.
Pentru că deputaţii sunt oameni, cu simpatii şi antipatii, cu reacţii personale
(pe lângă cele oficiale pe care le adoptă, uneori, de nevoie), dar de fiecare
dată gândind la interesul ţării lor.
Intrarea mea în PE a fost uşoară din acest punct de vedere: cel puţin 50
dintre foştii amici din APCE erau acolo,relaţiile s-au reînnodat în mod firesc,
dar încă de la început am urmărit crearea de noi relaţii. PE este o instituţie
care funcţionează pe două planuri, unul aparent oficial, declarativ, altul
discret, eficient cu adevărat. Acest din urmă plan m-a interesat cel mai mult,
pentru că mai ales în acel fel puteam să înţeleg mai repede semnificaţia unor
decizii, consecinţele unor amendamente aparent anodine şi, mai ales, să pot
interveni şi eu un pic mai devreme şi mai eficient.
Să ne înţelegem: departe de mine gândul negării unor situaţii româneşti de
criticat, dar aşa cum ştie orice avocat există o măsură în toate şi balanţa
trebuie să fie echilibrată cu inteligenţă, argumente şi bună credinţă. Este
ceea ce făceau bulgarii, iar rezultatul acestei tactici se vede astăzi foarte
clar: tandemul de criticat a lăsat locul unui singur subiect, noi.
În afara găsirii căilor de acces înspre sferele importante – şi aici aş
menţiona şi acţiunea pe care am organizat-o, „Bacăul salută Europa”, în care
Ansamblul Busuiocul a pus în mişcare PE la propriu, salamul de Sibiu a dispărut
în câteva minute de pe mese (deşi specialiştii Parlamentului în pus masa au
demonstrat că nu ştiu să taie acest salam, aducând platouri cu bastonaşe, în
loc de feliile subţiri ştiute...), vinul nostru a fost sorbit rapid, iar Bădiţa
Măric a primit mulţumiri oficiale de la preşedintele Schultz pentru tabloul
oferit –, m-am concentrat, fiind conştientă de timpul scurt pe care aveam să-l
petrec acolo, pe câteva subiecte importante pentru români în general, dar şi
pentru băcăuanii mei:
• definirea statutului de „cetăţean european”, aparent o „găselniţă
avocăţească” – aveam nevoie să obţin confirmarea punctului meu de vedere: şi
anume că românii circulă liber, nu emigrează în Europa. Importanţa acestei
clarificări şi intrarea sa în mentalul colectiv european este majoră,
consecinţa fiind tratamentul egal al românilor cu toţi ceilalţi cetăţeni
europeni în UE. Am avut satisfacţia primirii confirmării acestui punct de
vedere de la comisarul pe justiţie Reding;
• situaţia copiilor celor plecaţi la muncă în UE: gravă, serioasă, fără să
existe cu adevărat planuri interne în acest scop, totul fiind lăsat în sarcina
autorităţilor locale, judeţul Bacău fiind printre cele mai afectate din acest
punct de vedere. Am reuşit să capacitez doi colegi din Italia şi Spania şi am
organizat acţiuni ample în care am cerut clasificarea acestei probleme drept
una europeană şi găsirea de soluţii globale pentru aceasta, dat fiind interesul
major al UE pentru copii şi tineri. Am ridicat problema şi la o întrunire a
socialiştilor italieni la care am fost invitată ca urmare a acestor acţiuni;
• exodul medicilor a fost, de asemenea, unul dintre subiectele dictate de
realităţile noastre. Nu plecarea în număr extrem de mare a cadrelor medicale
încercam să împiedic – ar fi fost nelegal şi incorect, desigur –, ci am
solicitat clarificări cu privire la drepturile pacienţilor români, a căror
îngrijire medicală avea / are de suferit în mod substanţial din acest motiv.
Îmi amintesc de o dezbatere – încă se găseşte pe FB – la care un deputat german
m-a întrebat iritat dacă nu cumva doresc ca ţările din vest să ne plătească
medicii. „NU!”, am răspuns, dar
doresc să se găsească formule pentru a compensa într-un fel serviciile pe care
le fac pacienţilor lor medicii noştri şi să fie de acord că şi drepturile
pacienţilor români reprezintă o problemă europeană pe care trebuie să o
rezolvăm împreună;
• problema rromilor: se reproşa României lipsa de metode de asimilare
reală a rromilor şi toate incidentele în care aceştia erau implicaţi în UE. Şi
aici am cerut cooperare cu statele membre, singura metodă prin care aceste
incidente să se diminueze, iar România să nu mai fie singurul ţap ispăşitor
pentru fapte ce se petreceau pe teritorii unde noi nu aveam competenţa de a
interveni;
• ridicarea vizelor pentru Canada: am fost membră a delegaţiei UE – Canada
şi mi-am creat reputaţia unui Cato, pentru că la fiecare întâlnire cu
parlamentarii canadieni ceream ridicarea vizelor. Deşi am avut surpriza ca la o
reuniune la care a participat şi reprezentanta românilor din Canada aceasta
mi-a dorit să nu am succes în demersul meu pentru că ei, românii canadieni,
erau bine integraţi şi respectaţi şi nu doreau să apară acolo nedoriţi care să
le strice reputaţia construită cu trudă.
Faţă de recenta problemă cu ocuparea postului rezervat României în Curtea
Europeană de Conturi îmi amintesc că acum cinci ani propunerea Guvernului a
fost la un pas de a nu trece, dată fiind perseverenţa unei „românce” în a pune piedici românilor.
Atunci am vorbit personal cu zeci de colegi din diferite grupuri politice şi
cred că am contribuit şi eu la numirea celui propus de guvern. Nu ştiu ce se va
întâmpla acum, când cel propus de guvern a fost respins în comisiile de
specialitate şi numai un lobby serios mai poate remedia situaţia în plen...
Mi se pare normal ca la încheierea mandatului europarlamentarii să îşi
facă bilanţul activităţii, fie că vor avea un nou mandat, fie că nu. Nu am
văzut decât câţiva care au făcut asta, ceea ce demonstrează respect faţă de
alegători şi responsabilitate faţă de poziţia ocupată timp de cinci ani.
Listele propuse de partide pentru
euroalegerile din mai au fost dezamăgitoare – foarte multe nume noi, aparent
lipsite de experienţa necesară – sau, dacă sunt calificate, era de datoria
partidelor să ne convingă de aceasta.
Temele europene de campanie au lipsit, cu excepţia promisiunii de aducere
de fonduri europene, ceea ce europarlamentarii nu au în fişa postului; pot
face, cel mult, lobby pentru atragerea atenţiei asupra unor situaţii punctuale
româneşti care pot avea impact concret asupra UE, prin invocarea principiilor
solidarităţii şi colaborării europene (îmi amintesc că acum câţiva ani ni se
spunea nouă, românilor, că asemenea principii nu pot fi invocate, UE fiind un
spaţiu concurenţial; ei bine, lucrurile s-au schimbat şi tot mai multe voci din
Vest clamează respectarea acestor principii).
În schimb, problemele extrem de importante ale Europei – garantarea
securităţii mediului (pentru care tot mai mulţi europeni protestează), a
securităţii alimentare, diminuarea poluării cu plastic, reducerea risipei
alimentare – aproape că nu au fost auzite în campania de acum, subiectele
interne fiind preferatele tuturor candidaţilor. Asta poate, eventual, atrage
mai multă lume spre urne, dar nu în acest fel se poate construi o mai bună
înţelegere a oamenilor faţă de rosturile PE şi o mai bună susţinere a
deciziilor europene.
PE capătă din ce în ce mai multa importanţă în schema decizională a
instituţiilor UE, dar pentru ca şi noi să profităm cu adevărat este nevoie ca
ambasadorii noştri, europarlamentarii, să fie vigilenţi, activi şi mai ales
competenţi.
