Constantin GHERASIM
După evenimentele din 1898, când în comunitatea locală s-a întremat un spirit de comunicare publică mai accentuat, pentru că erau atâtea de spus, de explicat, de analizat, piaţa media locală a cunoscut un proces de înflorire precum o grădină sub îngrijirea unor gospodari. Au apărut mai multe ziare, posturi de radio şi staţii de televiziune. A existat o efervescenţă şi-un dinamism care interesau nu doar masele, ci şi pe politicienii şi oamenii de afaceri din zonă care s-au străduit într-o formă sau alta să se implice în acest proces de comunicare publică. Astfel se scriau anchete, se făceau analize şi reportaje care ajutau pe unii, în defavoarea altora, păstrându-se (sau nu, după caz) un spirit de imparţialitate şi obiectivitate. A existat o mişcare mediatică c-un dinamism care i-a mirat inclusiv pe oamenii de presă americani, interesaţi de evoluţia presei locale. Unul dintre aceştia, un tip din Texas, la vreo 50 de ani, destul de simpatic şi comunicativ, care venise în zonă prin anii 2000, pentru o serie de dialoguri cu jurnaliştii locali, s-a arătat mirat că există mai multe ziare în Bacău, afirmând că în Statele Unite, în orăşele de nivelul Bacăului, nu exista decât o singură publicaţie. „Nu e nevoie de mai multe. Unul singur e suficient”, spunea jurnalistul. Fără să-şi dea seama, americanul a anticipat ceea ce avea să se întâmple după nici aproape un deceniu de la plecarea lui: în Bacău a rămas un singur cotidian tipărit. Cauzele sunt multiple şi probabil că istoria va analiza şi va da verdict. Asta dacă va mai avea cui şi de ce. Pentru că, spre deosebire de alte oraşe moldave, gen Iaşi sau Vaslui, Bacăul a fost mereu atipic. Dacă presa postrevoluţionară va avea parte de „judecata” ei, care culminează cu digitalizarea informaţiei, trecând însă prin publicarea sau afişarea pe site-urile de presă a comunicatelor de presă publicate integral şi a unor articole, fără autor, cu tentă politică direcţionată, începuturile presei băcăuane rămân o istorie nu neapărut plăcută, dar cel puţin mult mai interesantă.
Bacăul nu prea a fost interesat să-şi păstreze istoria. Nu doar a cuvântului scris, ci şi a clădirilor sau a personalităţilor istorice. Aşa a fost „spiritul” urbei, unul mai indiferent spre nociv. Aşa că astăzi, la început de februarie 2021, dacă e să caute cineva, va descoperi că cele mai vechi ziare locale care se păstrează într-o instituţie publică din municipiul Bacău sunt „Gazetta de Bacău” şi „Comuna”. Mai precis nr. 7, din anul XI, de luni 6 aprilie 1882, în cazul celei dintâi publicaţii, şi nr. 4, Anul I, din 19 martie 1870, la cel de-al doilea. Ambele sunt în arhiva Direcţiei Judeţene Bacău a Arhivelor Naţionale.
Răsfoind „Gazetta de Bacău”, apărută în jurul anului 1871, perioada când, de exemplu, ştim că „baratca de scânduri” ridicată de Fanny Tardini în centrul oraşului, se cerea demolată de instituţia prefectului, pentru că punea în pericol viaţa celor mergeau la teatru, putem afirma ceea ce scria Mihail Kogălniceanu despre de „Gazeta de Moldavia „. Acesta spunea că „reproduce ca într-un daghereotip, toate întâmplările, toate opiniile zilei, fără nici un sistem, fără credinţă politică”. Drept urmare, conchidea ilustrul om politic în Jurnalismul românesc în 1855, „de vreme ce nu cearcă a intra pe o cale propăşitoare nici măcar în privinţa regulilor gramaticale, nu este treaba noastră de a le spune defectele sau calităţile”.
Să le luăm pe rând... „Gazetta de Bacău”, despre care ştim încă din subtitlul că era „un organ liberal-independent” prezintă câteva ceva despre „comedianţii” politici, care sunt distinşi faţă de „comedianţii” dramatici, arătând publicului „corupţiunea, demoralisarea, decepţiunea”. Adică o primă pagină dedicată exclusiv căpitanului G. Lecca, prefect al oraşului. Din cele patru pagini ale ziarului, nu lipsesc trimiterile la problema salariilor, a cheltuirii banilor publici. Ce e interesant e faptul că articolele nu sunt semnate. Singurele semnături din „Gazetta de Bacău” sunt cele din ultima pagină a ziarului, respectiv cea rezervată reclamelor. Lungi ca întindere anunţurile aveau ca autori micii întrerprinzători din zonă, Max Schiffer, I. M. Horowitz sau M. Hirschenrein care anunţau sosirea costumelor de stofă şi caşmir indian, a mantalelor de la Paris şi Berlin, sau aducerea „vestitului plug American” expus la Viena şi introdus în 1873 la Roman.
Cât priveşte „Comuna” din 19 martie, 1870, din prima pagină aflăm că M. Climescu, S. G. Costandachi şi D. Holbanu voiau să deschidă cursuri de adulţi – cu următoarea programă: Cetirea, Arithmetica, Istoria şi Noţiuni de dreptu – care urmau să aibă loc în localul Şcolii nr. 2 (dărâmată azi, ca majoritatea caselor şi clădirilor vechi din Bacău). Mai apare o invitaţie la serviciul divin de sfinţire a Drapelului Batalionului de Guardă şi câteva „nuvele” (adică noutăţi) din ţară şi străinătate, între care „Scrisoarea patriarhului de Constantinopol către Domnulu Românilor” care-şi exprima speranţa că vor fi îndreptate lucrurile bisericeşti ortodoxe din România, „aduse în ne-rânduială de fostulu Domn Cuza” sau scrisoarea Infantului Don Enric către ducele de Montpensier, publicată în ziarul „Epoca” din 10 martie. Pe scurt, ştiri preluate de la publicaţii din ţară, cărora li se alătură un spaţiu foarte mare rezervat şedinţei Consiliului Comunal al urbei Bacău, adică mai bine de două dintre cele patru pagini ale publicaţiei. Aşadar, problemele comunităţii locale, salariile, viaţa religioasă şi reclamele la haine şi băuturi. Şi, câteva anunţuri... Nimic nou sub soare.
