 |
| Co-Catedrala Sf. Ioan – Valletta, Malta |
• Trăim într-o lume modernă,
în continuă mişcare,
grăbită să „prindă” viitorul,
dar uitând să contemple trecutul... •
„Nu ştiu ce înseamnă «festival pur», dar, dacă ne uităm la cum arată un festival Dickens sau Dali sau mai ştiu eu care în străinătate, vom vedea că ele se deschid tot mai mult spre spectacol, spre divertisment, spre aşteptările comunităţilor respective. Nu putem rămâne încremeniţi într-o înţelegere îngustă a conceptului de «cultură»” – afirma Adrian Jicu, directorul Bibliotecii Judeţene Bacău, într-un interviu publicat în ziarul local în 15 septembrie 2017. El se referea la „ingredientele” ce ar trebui să dea „gust” şi culoare unui eveniment precum Festivalul Naţional „George Bacovia”. Şi cu alte prilejuri am spus că nu există „atracţie turistică şi culturală” fără o poveste. Într-o lume modernă, în continuă mişcare, grăbită să „prindă” viitorul, dar uitând să contemple trecutul, publicul – chiar şi cel bine informat – caută legenda, misterul, ritualul, adică povestea. Despre Festivalul Dickens de la Rochester (http://www.rochesterdickensfestival.org.uk) am scris în urmă cu câţiva ani. Pentru respectiva comunitate, este un real succes economic, turistic şi cultural. În prim-plan nu sunt simpozioanele şi comunicările ştiinţifice (există şi asemenea evenimente „cu ştaif”). Accentul se pune pe reînvierea unei epoci. Toată lumea participă: primarul este în fruntea defilării personajelor lui Dickens, localnicii sunt costumaţi după moda epocii victoriene, trupele de amatori pun în scenă texte dickensiene, până şi poliţia locală îşi schimbă uniformele pentru două – trei zile. În stradă, în şcoli, în instituţiile de cultură se retrăieşte povestea lui Dickens.
Şi nu e caz unic. Oriunde ai merge în lumea asta, ţi se vor „vinde” poveşti. În Corfu, la Paleokastritsa este una dintre cele mai frumoase plaje din Europa. Însă pe lângă soare şi nisip aici avem legenda erotică despre Odiseu şi Nausica, fiica regelui Alcinous. Ca să faci insolaţie este de-ajuns să mergi la Mamaia. Dacă vrei să calci pe urmele unui erou mitic şi să te adăposteşti în grota unde Odiseu – în drumul său către Ithaca – a scăpat, după naufragiu, înotând două zile şi două nopţi, atunci mergi la Paleokastritsa. Localnicii îţi vor arăta, cu insistenţă, în larg, o stâncă de o formă indecisă care ar fi nava lui Ulise împietrită de către Poseidon...
În Malta, nu doar arhitectura impunătoare şi comorile incalculabile din Co-Catedrala Sf. Ioan din Valletta impresionează sutele de turişti care o vizitează zilnic. Înăuntru ţi se povesteşte despre „barbarii” lui Napoleon care au topit odoarele bisericeşti pentru a-i plăti pe mercenari. Ţi se arată grilajele negre ale criptelor şi ţi se spune că sunt din aur masiv. Au fost acoperite cu vopsea pentru a fi salvate tâlharii francezi. Lângă altar este o mică uşă încuiată. Cheia este doar la Marele Maestru al Ordinului Ioaniţilor şi nimeni nu ştie ce este în acea încăpere. Frumoase legende!
În Funchal, capitala Madeirei, puţini ar fi turiştii care ar urca pantele abrupte către Igreja Inglesa (Biserica Engleză). Chiar dacă are o arhitectură ciudată, ce aduce cu o casa de cultură (la 1800, în Portugalia, exista o lege care interzicea protestanţilor să construiasă locuri de adunare asemănătoare bisericilor), această construcţie atrage prin legendele care sunt legate de ea. Se spune că la temelia ei se află moneda plătită de Napoleon, în drumul său către exilul din insula Sf. Elena, pentru un butoi cu vin de Madeira. De asemenea, localnicii îţi vor demonstra, la faţa locului, că biserica arată aşa pătrăţoasă pentru că Henry Veitch, consulul englez care a ctitorit lăcaşul, era Mare Maestru francmason şi a ridicat, de fapt, un templu după toate regulile lui Hiram. Coloanele de la intrare – Jachin şi Boaz – marchează (cum se cuvine!) intrarea în marea sală circulară unde străjuieşte ochiul atotvăzător. Am vizitat biserica singur, după ce-am primit cheile de la o bătrânică preocupată de nişte tufe de trandafiri. Înăuntru, fără mare greutate, descoperi simbolistica masonică şi povestea pare să devină realitate.
Suntem în Anul Centenarului. Trăim în Bacăul care a fost centru rezistenţei militare româneşti în Primul Război Mondial. Noi ce poveste suntem pregătiţi să spunem?
Ştefan Radu
(Articol pregătit pentru Revista "Ateneu")
