Nu mai „iei ziarul”! Sau, mă rog, rar... Deschizi televizorul,
care funcţionează sub forma unui background cu chef de ceartă. Auzi prea bine
ce ţi se transmite – şi prima dată, şi a doua oară, ba chiar pentru o a treia
oară, după un calup publicitar, când ţi se oferă re-înveşmântată aceeaşi
informaţie. Ce vine pe surse, un oarecum
mai elegant pentru realizatorii emisiunii de a se scuza în cazul în care... Şi
ajungem în ciudatul punct când realizăm că totul e ultimativ, plin de importanţă,
deşi... paradoxal ipotetic! Iar ţara se face, se desface după legile competiţiei
ce domnesc întru totul. Şi da, ştirea trebuie să te subjuge, să te uluiască. Nu
mai e timp pentru nuanţe, de interpretări; comentariile politice, economice etc.
echivalează cu un lux. Şi cam totul se întâmplă în Bucureşti ori în „oraşul
ăsta mare Romania”, după cum am auzit pe cineva exprimându-se fatal.
Evident că în toată această odioasă degringoladă, statutul
jurnalistului de calitate e din ce în ce mai subminat. Câţi vor mai fi astăzi
interesaţi să teoretizeze asupra ideii de „jurnalism narativ”? Câţi mai au
priceperea să prezinte un subiect în termenii adecvaţi, folosind o limbă
normată, eventual textele să aibă note distincte... Raportându-l la domeniul
presei, rolul condeierului rămâne pe mai departe acela de a ieşi în lume, de a-şi
căuta subiectele, de a incrimina impostura, de a aduce în prim plan ceea ce alţii
vor să facă uitat. Publicistica trebuie să se lase circumscrisă de valori
etice. Lumea în care trăim nu poate rămâne un simplu melanj haotic.
Ei bine, un apetit deosebit pentru faptul de viaţă dar mai ales un
„chef de a pune lucrurile la punct” îl demonstrează noul volum al lui Mihai
Buznea – „Instant stroy”, publicat spre finele lui 2017 la Editura „Ateneul
scriitorilor”. Gazetar cu state vechi, autorul ne încredinţează fast enough
câteva texte undeva la graniţa dintre moment - schiţă – poveste. Aflate între
un comic sănătos şi satiră virulentă, „împricinaţii” lui Mihai Buznea au câte
ceva din Miticii lui Caragiale. Să nu uităm însă că, privită de un ochi
priceput, lumea caragialiană e uneori mai aproape de grotesc ori tragic. La
fel, schiţele însufleţite ale autorului par a fi în mod absurd în căutarea unei
identităţi cu neputinţă de recuperat. Posturile în care unele din personaje se
află sunt nefireşti, frizează chiar neverosimilul (de văzut „Casa”!). Dar toate
acestea se petrec din voia autorului, care ne încredinţează din off că toate
subiectele au avut drept punct de plecare realitatea şi că, la urma urmelor, aşa
cum zicea şi Sara Parriott – „ziaristica e literatură pe colţul mesei”.
Cartea e compartimentată de-a lungul a două capitole „Miere şi
fiere”, „Viaţa ca o tragicomedie” – ce închid douăzeci şi patru de povestiri.
Să ne înţelegem, nu vorbim despre arhitecturi ample, dostoievskiene, însă
faptul de viaţă surprins, ce este acompaniat de o exprimare când lapidară, când
„izvorând” dinspre toate registrele limbii, fac deopotrivă deliciul (atât cât
este!) textelor! Acestea cuprind şarje în timp şi dincolo de acesta – cine
pricepe, înţelege că râsul este sănătos dar şi... periculos! Mihai Buznea aşază
în balanţă candoarea dragostei de altădată cu manelele literaturizate ale
contemporaneităţii („Suge-o Ramona!”), coboară într-o frivolitate excesivă odată
cu („Măciuca”), pentru a reveni cu nostalgie, în parte disimulată, când vine
vorba de Cetatea Branului ori de chipurile aşezate-n arhetip ale unor ciobani. Dar
fiecare poveste îşi are rostul ei. De fapt, această suită „bine-temperată” a
grozăviilor comediei umane sunt note în marginalul unei profesii de credinţă.
Cu siguranţă, rămâne de subliniat la final plăcerea (şi priceperea)
confesiunii, precum şi o anume acuitate faţă de ceea ce încă mai poate fi
salvat. Deşi scrisă cumva în răspăr, urmând principiului lui Baltasar Gracian,
aceste pagini de literatură-pe-repede-înainte au misiunea de a prilejui o
reîntâlnire cu firescul, de a scoate oraşul, dimpreună cu preţioasele-i
marionete, de sub imaginea răvăşitoare a unui veşnic garaj apocaliptic.
Marius Manta