Grobianismul unor microbişti emblematici

 

Ştefan OLTEANU

 

Este îngrijorător, prin frecvenţă şi furie pătimaşă, comportamentul unor microbişti emblematici care populează, îndeosebi, tribunele arenelor de fotbal. Nu numai la noi, în România, ci, din păcate, pe toate meridianele planetei. Este arhicunoscut, de pildă, comportamentul suporterilor britanici care însoţesc pretutindeni echipele din Albion, dând frisoane poliţiştilor, dar şi patronilor restaurantelor şi magazinelor aflate în apropierea arenei. La fazele fierbinţi, de pe teren, la o decizie controversată a arbitrului şi, mai ales, după încheierea partidei în care favoriţii au fost învinşi, se revarsă adeseori valuri pitecantropice de violenţă. De ce?

Presa la sfârşit de veac

Constantin GHERASIM

 După evenimentele din 1898, când în comunitatea locală s-a întremat un spirit de comunicare publică mai accentuat, pentru că erau atâtea de spus, de explicat, de analizat, piaţa media locală a cunoscut un proces de înflorire precum o grădină sub îngrijirea unor gospodari. Au apărut mai multe ziare, posturi de radio şi staţii de televiziune. A existat o efervescenţă şi-un dinamism care interesau nu doar masele, ci şi pe politicienii şi oamenii de afaceri din zonă care s-au străduit într-o formă sau alta să se implice în acest proces de comunicare publică. Astfel se scriau anchete, se făceau analize şi reportaje care ajutau pe unii, în defavoarea altora, păstrându-se (sau nu, după caz) un spirit de imparţialitate şi obiectivitate. A existat o mişcare mediatică c-un dinamism care i-a mirat inclusiv pe oamenii de presă americani, interesaţi de evoluţia presei locale. Unul dintre aceştia, un tip din Texas, la vreo 50 de ani, destul de simpatic şi comunicativ, care venise în zonă prin anii 2000, pentru o serie de dialoguri cu jurnaliştii locali, s-a arătat mirat că există mai multe ziare în Bacău, afirmând că în Statele Unite, în orăşele de nivelul Bacăului, nu exista decât o singură publicaţie. „Nu e nevoie de mai multe. Unul singur e suficient”, spunea jurnalistul. Fără să-şi dea seama, americanul a anticipat ceea ce avea să se întâmple după nici aproape un deceniu de la plecarea lui: în Bacău a rămas un singur cotidian tipărit. Cauzele sunt multiple şi probabil că istoria va analiza şi va da verdict. Asta dacă va mai avea cui şi de ce. Pentru că, spre deosebire de alte oraşe moldave, gen Iaşi sau Vaslui, Bacăul a fost mereu atipic. Dacă presa postrevoluţionară va avea parte de „judecata” ei, care culminează cu digitalizarea informaţiei, trecând însă prin publicarea sau afişarea pe site-urile de presă a comunicatelor de presă publicate integral şi a unor articole, fără autor, cu tentă politică direcţionată, începuturile presei băcăuane rămân o istorie nu neapărut plăcută, dar cel puţin mult mai interesantă.

Cântecul din zori

Mihai  BUZNEA

 

L-am ascultat de nenumărate ori. Poate de mii de ori. A fost un privilegiu de care nu prea mulţi au avut parte. Trebuia să-ţi placă  o asemenea muzică. Nu era pentru toate urechile. Imi răsplătea, dacă vreţi, eforturile la care ziarul mă supunea, ediţie de ediţie, când ca secretar de redacţie, când ca ”ultim-prim-cititor”, sau altfel spus, în limbaj gazetăresc – ”cap limpede”,  pentru ca ştirile ultimei zile să ajungă, proaspete, la cititor, înainte ca acesta să-şi fi început programul diurn de lucru. Rotativa încheia un ciclu, spre a-l relua noaptea următoare într-un perpetuum mobile al cuvântului tipărit. Işi interpreta, în fiecare dimineaţă, marşul triumfal şi cântecul de leagăn cu care-şi trimitea slujitorii la culcare: echipele de ziarişti şi tipografi care dăduseră substanţă şi formă cronicii de-o clipă a zilei precedente, prefigurând-o pe următoarea. Sunetul din zori al rotativei era ca o simfonie a triumfului compusă în tipare de plumb. Prin el se confirma sintagma despre tipograf ca prelungire a condeiului reporterului. Iar poligrafia băcăuană îşi continua propria-i ascensiune printr-un demers viguros şi plin de îndrăzneală.

Cinci jurnalişti băcăuani laureaţi la evenimente naţionale şi internaţionale

R. D. Busnea, Doru-Dinu Glăvan, L. Popa, Cornel Cepariu

 Leonard Popa şi Dan Romulus Busnea s-au aflat între cei 12 laureaţi ai Galei Premiilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR), eveniment găzduit, într-o atmosferă stilată şi festivă, de principalul studio de emisiuni din cadrul Televiziunii Române, la finalul lunii iunie.

În competiţia derulată, în actuala ediţie, sub genericul „Tot ce-i românesc nu piere” se înscriseseră 97 de competitori – jurnalişti seniori ori tineri din presa scrisă, radio, televiziune, presa online din Bucureşti şi din toate judeţele ţării, precum şi din media în limba română de peste hotare – pentru obţinerea premiilor care urmau să ateste, potrivit preşedintelui UZPR, Doru Dinu Glăvan, „greutatea şi relevanţa discursului jurnalistic românesc într-o societate democratică”.

Avem europarlamentari?

Minodora CLIVETI

 Nu mă consider un om deosebit, ci poate doar unul norocos de a fi pus, la un moment dat al existenţei sale, în anumite circumstanţe care i-au permis folosirea priceperii profesionale dobândită ca urmare a studiilor serioase şi conştiincioase şi, de ce nu, carisma personală. Acestea dublate de un acut / normal interes de a-şi face datoria.

Recunosc că experienţa mea de viaţă este una mai puţin obişnuită, deşi nu ieşită din comun, dacă mă gândesc puţin la cât de repede ajung unii miniştri azi. Totuşi nu e chiar banal  să termini o facultate de drept prestigioasă cu 10, să urmezi cursuri de drept la Universitatea Columbia, la cea din Birmingham sau la Strasbourg, să faci practică în firme mari de avocatură din Anglia şi Franta, să câştigi un concurs internaţional de pledoarii, să fii doctor în drept al Institutului de Studii Juridice al Academiei Române şi nu în ultimul rând să munceşti timp de 10 ani ca deputat în Parlamentul României şi în Parlamentul European.