Mihai Buznea – "Instant story”

Nu mai „iei ziarul”! Sau, mă rog, rar... Deschizi televizorul, care funcţionează sub forma unui background cu chef de ceartă. Auzi prea bine ce ţi se transmite – şi prima dată, şi a doua oară, ba chiar pentru o a treia oară, după un calup publicitar, când ţi se oferă re-înveşmântată aceeaşi informaţie. Ce vine pe surse, un oarecum mai elegant pentru realizatorii emisiunii de a se scuza în cazul în care... Şi ajungem în ciudatul punct când realizăm că totul e ultimativ, plin de importanţă, deşi... paradoxal ipotetic! Iar ţara se face, se desface după legile competiţiei ce domnesc întru totul. Şi da, ştirea trebuie să te subjuge, să te uluiască. Nu mai e timp pentru nuanţe, de interpretări; comentariile politice, economice etc. echivalează cu un lux. Şi cam totul se întâmplă în Bucureşti ori în „oraşul ăsta mare Romania”, după cum am auzit pe cineva exprimându-se fatal.

Evident că în toată această odioasă degringoladă, statutul jurnalistului de calitate e din ce în ce mai subminat. Câţi vor mai fi astăzi interesaţi să teoretizeze asupra ideii de „jurnalism narativ”? Câţi mai au priceperea să prezinte un subiect în termenii adecvaţi, folosind o limbă normată, eventual textele să aibă note distincte... Raportându-l la domeniul presei, rolul condeierului rămâne pe mai departe acela de a ieşi în lume, de a-şi căuta subiectele, de a incrimina impostura, de a aduce în prim plan ceea ce alţii vor să facă uitat. Publicistica trebuie să se lase circumscrisă de valori etice. Lumea în care trăim nu poate rămâne un simplu melanj haotic.

Ei bine, un apetit deosebit pentru faptul de viaţă dar mai ales un „chef de a pune lucrurile la punct” îl demonstrează noul volum al lui Mihai Buznea – „Instant stroy”, publicat spre finele lui 2017 la Editura „Ateneul scriitorilor”. Gazetar cu state vechi, autorul ne încredinţează fast enough câteva texte undeva la graniţa dintre moment - schiţă – poveste. Aflate între un comic sănătos şi satiră virulentă, „împricinaţii” lui Mihai Buznea au câte ceva din Miticii lui Caragiale. Să nu uităm însă că, privită de un ochi priceput, lumea caragialiană e uneori mai aproape de grotesc ori tragic. La fel, schiţele însufleţite ale autorului par a fi în mod absurd în căutarea unei identităţi cu neputinţă de recuperat. Posturile în care unele din personaje se află sunt nefireşti, frizează chiar neverosimilul (de văzut „Casa”!). Dar toate acestea se petrec din voia autorului, care ne încredinţează din off că toate subiectele au avut drept punct de plecare realitatea şi că, la urma urmelor, aşa cum zicea şi Sara Parriott – „ziaristica e literatură pe colţul mesei”.

Cartea e compartimentată de-a lungul a două capitole „Miere şi fiere”, „Viaţa ca o tragicomedie” – ce închid douăzeci şi patru de povestiri. Să ne înţelegem, nu vorbim despre arhitecturi ample, dostoievskiene, însă faptul de viaţă surprins, ce este acompaniat de o exprimare când lapidară, când „izvorând” dinspre toate registrele limbii, fac deopotrivă deliciul (atât cât este!) textelor! Acestea cuprind şarje în timp şi dincolo de acesta – cine pricepe, înţelege că râsul este sănătos dar şi... periculos! Mihai Buznea aşază în balanţă candoarea dragostei de altădată cu manelele literaturizate ale contemporaneităţii („Suge-o Ramona!”), coboară într-o frivolitate excesivă odată cu („Măciuca”), pentru a reveni cu nostalgie, în parte disimulată, când vine vorba de Cetatea Branului ori de chipurile aşezate-n arhetip ale unor ciobani. Dar fiecare poveste îşi are rostul ei. De fapt, această suită „bine-temperată” a grozăviilor comediei umane sunt note în marginalul unei profesii de credinţă. Cu siguranţă, rămâne de subliniat la final plăcerea (şi priceperea) confesiunii, precum şi o anume acuitate faţă de ceea ce încă mai poate fi salvat. Deşi scrisă cumva în răspăr, urmând principiului lui Baltasar Gracian, aceste pagini de literatură-pe-repede-înainte au misiunea de a prilejui o reîntâlnire cu firescul, de a scoate oraşul, dimpreună cu preţioasele-i marionete, de sub imaginea răvăşitoare a unui veşnic garaj apocaliptic.

Marius Manta

Atleta ANDREEA PANŢUROIU – “Sportiva Anului 2017” în judeţul Bacău

„A fost ultimul an în care am concurat

pentru CSM Oneşti şi Bacău…”

  Am realizat cu Andreea Panţuroiu, speranţa noastră "triplusaltistă" la Olimpiadele ce vor urma, un interviu care tindea să devină (ori aşa credeam) tradiţional. În 2016 şi 2017, atleta argeşeană, legitimată la CSM Oneşti, a fost desemnată (justificat) de către DJTS, „Sportiva Anului” în judeţul Bacău... Dincolo de realizările sale în 2017 („aur” european U23), am descoperit, însă, o campioană aflată pe picior de plecare, către un club care ştie să-şi motiveze sportivii... E şi un semn că Bacăul nu a învăţat, încă, să-şi preţuiască valorile.

Leonard POPA

__________________________________

-Felicitări, Andreea! Iarăşi, ne întâlnim cu interviul devenit … tradiţional. Pentru al doilea an consecutiv, din nou, locul 1, la Bacău, la Oneşti… Te aşteptai să fii desemnată, încă o dată, drept cea mai bună sportivă a judeţului ?

-Multumesc. Sincer, nu mă aşteptam să fiu din nou prima, într-un judeţ obişnuit cu performanţa sportivă, dar cred că la baza anchetei au stat rezultatele bine cântărite ale tuturor sportivilor. M-am bucurat enorm !

-Să începem trecerea în revistă… Rezultatee tale, în 2017: locul 1 CE U23, locul 3 Cupa Europei, Locul 2 la Balcaniadă, locul 1 la Internaţionalele României, locul 1 la CN Seniori, locul 1 la CN Tineret si locul 1 la CN Tineret Probe Combinate ! Care performanţă  consideri că e un început dătător de speranţe pentru 2018 ?

-Dacă e după mine, este, totuşi, puţin. Mi-aş fi dorit să realizez mai mult… Promit să mă revanşez în 2018. Desigur, locul 1 la Europenele de tineret imi dă speranţa că, în viitor voi putea confirma şi la seniori, pentru că aici avem probleme noi, sportivii români…  Juniori cu rezultate bune nu mai ajung să confirme şi la seniorat. Cauzele sunt multiple, dar faptul că eu am fost constantă în performanţe, tot timpul în această perioadă de vârstă, îmi dă încredere că voi putea obţine medalii şi la seniori.

-Adversarele, în mare parte, le cunoşti. Cu cine te iei la trântă ?

-În privinţa adversarelor, eu cred că, dacă o să reuşesc să mă autodepăşesc  şi voi obţine  un rezultat bun, acestea nici nu mai contează… Atletismul e o luptă, în primul rând, cu sine.

-La Europene, au fost 8 cm între tine şi spaniola Ana Peleteiro, clasată a doua. E mult sau puţin?

-Ana Peleteiro este o săritoare ambiţioasă. Şi-a dorit mult victoria şi asta s-a văzut în concurs... Se pare, însă, că eu mi-am dorit-o şi mai mult şi, iată, am câştigat aurul!  Se tranşează medalii şi la 1 cm diferenţă. Am fost de atâtea ori la câţiva centimetri de o medalie, încât nu pot să spun dacă este mult sau puţin.

-Ce te aşteaptă în 2018? Ce competiţii majore ?

-În 2018 sunt 2 concursuri mari, Mondiale de sală şi Europenele în aer liber. Sper să reuşesc să aduc o medalie acasă, de la un astfel de concurs major.

-Ce limite îţi propui să depăşeşti în acest an ?

-Când vorbim de limite, vorbim de propriile recorduri. Tot timpul, caut să mi le îmbunătăţesc. Asta îmi doresc, restul vine de la sine.

-Se aude ecoul Olimpiadei din 2020 ? Cum îl percepi ? Se simte … medalia ?

-Aşa cum am declarat imediat după ratarea de la Rio, mă gândesc cu speranţă la Tokyo 2020. Înainte de toate, îmi doresc, însă, să fiu sănătoasă şi să ajung acolo!

-La Bacău, în Sala de Atletism, când te vom vedea ?

-La Bacău, în sală, voi concura, anul acesta, la Campionatele Naţionale Universitare, dar pentru Universitatea Valahia din Târgovişte !

-Ne întâlnim şi în 2019 pe coperta revistei, la sfârşit de an, ce spui ?!

-Aş spune că 2017 a fost ultimul an la CSM Oneşti… În afară de dna. preşedintă Ingrid Istrate, nu cred că mai ştie şi altcineva.  Deci, e foarte posibil ca acesta să fie ultimul interviu în „Sportul băcăuan”.  Am primit o ofertă de la un alt club,  sunt liberă de contract şi  nu am prelungit înţelegerea cu CSM Oneşti…

-Mărturisesc că e o surpriză pentru mine să aflu asta de la un sportiv care tocmai a fost desemnat „Cel mai bun al judeţului” … De la ce cluburi au venit ofertele?

-De la Steaua şi Csm Bucureşti… Având în vedere faptul că toată lumea caută un suport financiar mai bun, m-am gândit să accept una din aceste oferte, deşi- sufleteşte- îmi va lipsi clubul din Oneşti. Dar e greu fără bani…

-Decizia e luată definitiv? Bunăoară, într-un interviu recent, preşedinta CSM-ului oneştean afirma că va căuta să atragă primăria locală alături de problemele cu care se confruntă clubul…

-Repet, încă nu am semnat nimic, cu nimeni.  Deci nu există, în momentul de faţă, un transfer. Dar v-am spus…  A fost ultimul an în care am concurat pentru CSM Oneşti şi pentru Bacău. Nu aş vrea, însă, să o fac fără să le mulţumesc pe calea asta conducerii clubului şi Consiliului Judeţean Bacău, dar şi tuturor celor care au întocmit astfel de clasamente la sfârşit de an… M-au menţinut mereu în priză şi am simţit că am de apărat o poziţie!

Precizări cu privire la plata cotizaţiei la U.Z.P.R.

CONTUL UZPR la Banca Comercială Română

RO69 RNCB 0072 0497 0059 0001

Cu privire la posibile cotizaţii restante pe anul 2017, vă informăm că se pot achita, în continuare, prin contul bancar al Uniunii deschis la Banca Comercială Română. Plata se poate face la sucursale sau filiale BCR din ţară. Pe ordinul de plată trebuie menţionat scopul plăţii (cotizaţie pe anul 2017, Revista UZP, legitimaţie, ecuson maşină).

Pentru cei care doresc să plătească pentru anul 2018, o pot face folosind acelaşi procedeu prin contul deschis la BCR. Cotizaţia este cea oficial stabilită pentru toţi membri – 150 lei, la care venim cu propunerea, solicitarea, rugămintea de a mai acorda 30 lei pentru cele 4 numere de revistă ale UZPR (publicaţie trimestrială). De asemenea, trebuie precizat pe ordinul de plată scopul plăţii  (cotizaţie pe anul 2018, Revista UP, legitimaţie, ecuson maşină). Totodată, poate fi achiziţionat şi calendarul UZPR personalizat pe anul 2018, la preţul de 12 lei.

Toate legitimaţiile se vizează la Bucureşti

Pentru orice informaţie oficială, vă sugerăm să apelaţi la nr. 0766.239.077 sau 0746.137.911 – Ovidiu Zanfir, secretarul administrativ al UZPR.

 –

Anunţ important

pentru jurnaliştii pensionari,

beneficiari ai Legii 83/2016  – conform celor stabilite

în documentele semnate odată cu primirea Adeverinţei

Cotizaţia anuală se poate achita până la data de 25 februarie a anului respectiv. Orice altă informaţie este deformată, ireală, pentru a crea, artificial, panică. La termenul respectiv, se poate achita şi contravaloarea revistelor pe anul în curs.

VALORI ŞI… VALORI

     Destinul m-a purtat pentru câţiva ani buni în ţara de pe malurile Tamisei. Diferenţele de cultură şi chiar simplul trai au apărut la tot pasul.

     Ca orice ziarist curios, am vrut să analizez domeniul în care am activat mare parte din viaţa mea: presa. Toţi colegii din această breaslă ştiu că subiectul de pe prima pagină vinde ziarul. De aceea, aici găsiţi titlurile şi subiectele cele mai importante şi şocante ale zilei. Spre surprinderea mea, în presa engleză nu am găsit accidente cu peste trei morţi, viol cu moartea victimei şi alte grozăvii de acest gen. Am găsit un subiect care pentru meleagurile noastre pare banal şi chiar plictisitor. Pe prima pagina a unui ziar important trona poza unui cuplu tânăr lângă un tomberon a cărui capac întredeschis lăsa să se vadă o pungă de gunoi. Titlul: Amendaţi cu 100 de lire pentru că tomberonul familiei nu avea capacul complet închis. Şi au continuat să vină poveşti la fel de halucinante. O cunoştinţă a primit prin poştă o amendă de 60 de lire pentru că a aruncat un muc de ţigară pe stradă. În zadar a încercat să scape invocănd vântul puternic ce i-a smuls restul de ţigară din mână. Răspunsul autorităţilor a fost rece şi politicos: “Având în vedere că în Marea Britanie vântul bate mai tot timpul, vă recomandăm ca pe viitor să ţineţi ţigara mai strâns între degete”. Nici nu mai trebuie să menţionez că infracţiunile legate de trafic sunt sancţionate fără drept de apel, începând cu parcarea neregulamentară şi terminând cu depăşirea limitei de viteză sau neacordarea priorităţii la trecerea de pietoni.

     Pentru cineva care vine dintr-o ţară unde mucurile de ţigară şi cojile de seminţe sunt parte din peisaj, iar zona de colectare a gunoiului e ca un câmp dupa bombardament, astfel de ştiri par ceva de domeniul ridicolului. Dar, mai ales, m-au făcut să îmi schimb scala de valori.

     Meandrele vieţii m-au adus înapoi pe plaiurile mioritice. Cu noua scală de valori învăţată, încerc să-mi duc viaţa la aceleaşi standarde. Dar, mă simt ridicolă când merg cu un ambalaj gol în mâna kilometri întregi până găsesc un coş de gunoi, în timp ce trotuarul e plin de hârtii. Când locatari leneşi îşi lasă sacul cu resturi menajere în coşul de gunoi de la colţul străzii, iar punctele de colectare a gunoiului sunt periodic răscolite şi jefuite de cei care caută prin tomberoane. Ca să nu mai amintesc zonele de picnic după o duminică la iarbă verde sau lacurile acoperite de bidoane de plastic.

     Ce e de făcut? Mă întorc la scala de valori locală sau rămân în lumea ireală a curăţeniei şi civilizaţiei?

Dana Munteanu (McAllister)

Centenarul discordiei

   Suntem, deja, în „Anul 100“ al Marii Uniri. Avanpremiera care ar fi trebuit să fie aniversarea 99 din acest an s-a păstrat în coordonatele festivismului militaro-politicianist, cu defilări, discursuri pompoase (reciclate după cele de anţărţ!) şi – bineînţeles! – mici, vin fiert şi ciolan cu fasole.

   Însă toate astea reprezintă doar „garnitura“ clasică pentru gâlceava perpetuă a politicienilor: atacuri reciproce, absenţe din tribunele oficiale, vituperări la adresa adversarilor aflaţi în „dezastru moral“, vinovaţi de „suferinţa seculară“ a poporului asuprit. Când îi asculţi pe „aleşii neamului“ (dacă mai ai răbdarea necesară!), nu poţi să nu rememorezi figurile marilor oameni de stat care au zidit România modernă. Ei ştiau ce este spiritul de sacrificiu, aveau un ţel şi urmau un program dictat de credinţa poporului român în unitatea sa. Astăzi, ce-avem? Centenarul Marii Uniri i-a prins pe guvernanţi nepregătiţi precum iarna! De 99 de ani se ştia că în 2018 este marea sărbătoare... Se chinuie fel de fel de „responsabili“ să încropească un program deocamdată „nevertebrat“. Mai bătrân decât România Mare şi tot pe-atâta de-nţelept, filozoful Mihai Şora declara, zilele trecute, cu o anume dezamăgire generată de situaţia morală şi politică în care ne aflăm, că doreşte patriei lui „să fie o ţară bine guvernată, cu grija celor care o guvernează pentru cei care sunt guvernaţi. Şi ultima lor grijă să fie grija pentru ei înşişi. Dacă prima lor grijă poate să fie asta, iar ultima lor grijă să fie pentru ei înşişi, România are asiguraţi câţiva ani buni în faţa ei“.

   Aşa cum stă bine românului, fiecare ştie ce ar trebui făcut în anul Centenarului, cum „să jucăm în teren“: să rememorăm figurile emblematice ale României începutului de secol XX, să ridicăm statui, să edităm compendii, să finanţăm publicarea unor romane istorice sau volume cu poezii patriotice („ca pe vremuri!“), să organizăm chermeze cu lăutari, să nu uităm de „gaşca Zurli“, să ducem copiii la muzeu cu clasa, să intervievăm niscaiva veterani şi-apoi să-i cărăm cu noi la Alba Iulia şi câte şi mai câte... Numai că atunci când ai vrea să te lămureşti ce-i în minţile celor care au „pâinea şi cuţitul“, liniştea este aproape mormântală. Afli că a fost selectată sigla Centenarului şi că se lucrează la program. Fraţilor, e decembrie 2017! În România, de la Crăciun şi până după Sfântul Ioan Botezătorul (şi pe nou, şi pe vechi!), totul e un mare ospăţ urmat de câteva săptămâni de indigestie. Până să se trezească şi responsabilii cu Centenarul din beţia festivismului, trec momente majore precum Unirea Basarabiei cu Ţara sau Pacea de la Buftea. Pentru că, în realitate, Centenarul nu este doar 1 Decembrie. Este un şir de... „centenare“!

   Deocamdată, la Ministerul Culturii se simte o anume irascibilitate ori de câte ori vreun jurnalist îndrăzneşte să întrebe: „Şi cu Centenarul cum mai staţi?“ Domnul ministru Lucian Romaşcanu este convins că „întotdeauna va exista tentaţia de a spune de ce am făcut asta şi n-am făcut cealaltă. Va trebui să avem şi festivităţi, pentru că e un an festiv, va trebui să avem şi lucruri foarte concrete, care ţin de infrastructură“. Premierul Tudose vorbeşte despre reabilitarea sediilor unor teatre din Bucureşti, achiziţii de carte pentru biblioteci şi finalizarea investiţiilor la Catedrala Neamului. Nici un cuvânt despre starea deplorabilă în care se află Muzeul Naţional de Istorie (închis în proporţie de 80 la sută de aproape 15 ani)! „Interesul nostru, al Guvernului, este să încurajăm tânăra generaţie să citească, iar pe cei din generaţia noastră şi a părinţilor noştri, să se întoarcă la lectură. Avem toată disponibilitatea să sprijinim cu fonduri bugetare finanţarea acestui proiect, pe care să îl cuprindem în Programul Centenar“, a declarat dl Tudose. Şi nu i-a fost de-ajuns: „Nu putem bifa acest eveniment printr-o petrecere cu mititei şi sarmale cu mămăligă. Vorbim la copii despre lapte şi corn, în regulă. Acum este nevoie de ceva similar cu «Lapte, corn, carte»“. Pe acest principiu, în „Programul Centenarului“ (dacă va exista un asemenea document oficial...) pot fi introduse subvenţionarea protezelor ortopedice, întreţinerea parcurilor sau salvarea rasei de suine Mangaliţa, renumitul „porc-somon“ (că altfel, de unde ciolan cu fasole?!...).

   Sărbătorirea Marii Uniri este un spectacol în plină desfăşurare. Regizorii (oficialii ştiuţi şi neştiuţi) asigură suspansul maxim: habar n-avem şi nici nu intuim ce urmează. La fel ca ei!

Ştefan Radu

(Articol publicat în Revista ATENEU, noiembrie – decembrie 2017.)