România sub aura Centenarului Unirii

Mihai BUZNEA

BÂLCIUL DEŞERTĂCIUNILOR

Motto:

„De aproape două mii de ani ni se predică

să ne iubim, iar noi ne sfâşiem”

Mihai EMINESCU

 

Recunosc: sub asediul permanent al „bombelor” din politica românească nu mai avem timpul, şi nici liniştea, să ne ocupăm şi de lucrurile mai puţin importante; de cele de lângă inimă şi tâmplă. Cum ar fi, de exemplu, Centenarul Unirii. O fac, în schimb, maghiarii în locul nostru, dar în interesul lor. Pentru că altele ne sunt, de fapt le sunt, politicienilor noştri, „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”: cum să-şi hrănească orgoliile şi ambiţiile, cum să le dea la gioale adversarilor, cum să-i anihileze şi să-i treacă pe linia moartă în timp ce se bat cu putere în piept spre a-şi convinge supuşii cât de patrioţi sunt ei şi ce sacrificii fac în fiece clipită pentru Ţară. Nedându-şi seama, ori prefăcându-se că nu pricep cât de mare şi de găunos le este fariseismul. Încercând astfel să se hrănească şi să se îmbete cu dezmăţatele scene de masă ale acestui bâlci al deşertăciunilor, pe care-l regizează  cu un talent ieşit din comun şi o neobrăzare vecină cu nesimţirea. Made in Romania. Centenară. Şi pentru că orice spectacol se compune din acte, scene şi replici rostite în decoruri schimbătoare, daţi-mi voie să pun stop-cadru la câteva dintre ieşirile la rampă ale aleşilor noştri. Să transfocăm, aşadar, pentru câteva momente, scena din Piaţa Tricolorului, din Capitală, unde se desfăşoară ceremonialul militar consacrat Zilei Drapelului Naţional. Eveniment de suflet, cu semnificaţii deosebite, de adâncă trăire şi vibraţie românească. Gardă de onoare. formaţiuni militare, sute de bucureşteni. Atmosferă festivă. Doar că onorul la drapel nu este dat de şeful statului. Preşedintele nostru este prezent la un alt eveniment pentru a-l onora;  mai important, în accepţia Excelenţei Sale, ce se desfăşoară doar câteva sute de metri mai încolo: plecarea caravanei bicicliştilor spre Alba Iiulia, capitala istorică a făptuirii Unirii. Cunoscută fiindu-ne pasiunea prezidentului nostru pentru sportul cu pedale ne apare, deci, lesne de înţeles opţiunea pentru această scenă. Constatăm, totodată, şi absenţa selectă de la festivităţile dedicate Tricolorului şi a celorlalte înalte oficialităţi ale statului: primul ministru, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, miniştri, parlamentari. Noroc de plebe, care de fiecare dată la astfel de momente ştie că trebuie să  se înghesuie şi să-şi joace rolul în scenele de masă cu figuranţi entuziaşti. Aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi doar o lună mai târziu, de Ziua Imnului Naţional, onorată cu aceeaşi augustă absenţă de înaltele noastre oficalităţi. Nu ştiu ce va să se întâmple peste numai câteva luni, de 1 Decembrie, dar avem pildele anilor trecuţi cu mărturisitoarele lor demonstraţii de armonie patriotică într-o perfectă exprimare de dizarmonie selectă.

Tropăială centenară

Ştefan RADU

A trecut mai bine de jumătate din acest an al Centenarului Marii Uniri. Deocamdată contabilizăm simpozioanele, expoziţiile, lansările de carte şi festivalurile folclorice organizate în diverse colţuri de ţară, cu mijloace locale şi entuziasm provincial. Orice manifestare cu lustru intelectual – chit că e la a nu ştiu câta ediţie! – este pusă sub logo-ul aprobat de Guvern. Executivul abia către finalul lunii iulie a aprobat un buget consistent pentru finanţarea muzeelor, monumentelor, bibliotecilor şi a altor instituţii culturale. Nu ştim dacă pe lista bunăvoinţei ministeriale vor intra şi proiectele începute cu trei-patru ani în urmă, ivite din iniţiativa unor intelectuali ce au reuşit să convingă autorităţile judeţene sau comunale să contribuie cu ceva bani şi mult sprijin moral. Oricum, la finalizare, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale bifează la capitolul „realizări centenare” toate aceste manifestării locale. Exact cum fac românii când un sportiv, care ani de zile şi-a plătit din propriul buzunar echipamentul, antrenorii, tratamentele medicale şi deplasările la competiţii, iese campion: „Suntem mândri că am învins! Noi, românii, suntem cei mai buni!”...

UN DRAPEL TRICOLOR PE „ACOPERIŞUL LUMII”

Mihai Buznea

                                                                           Motto

                                                          „În viaţă, fiecare purtăm un steag

                                                         pe care e scris cu litere mari: EU”

                                                                       Garabet IBRĂILEANU

La poale de Ceahlău, sub umbrar des de cetini, mă-ntâlnesc cu Adrian Laza, nemţeanul care încă din adolescenţă şi-a pus în gând să cucerească înălţimile de necuprins, misterioase, ale lumii de lângă Cer. Acum, tocmai s-a întors dintr-o expediţie în Himalaia, supranumit „acoperişul lumii”. De astă-dată a escaladat masivul Makalu, unul dintre versanţii cei mai dificili şi periculoşi  de abordat şi tocmai de aceea  cel mai de temut pentru orice alpinist incurabil, cum se consideră, dar sprijinit de argumente imbatabile. A urca până la 8481 de metri, în condiţii de iarnă severă, neiertătoare şi plină de neprevăzut, e nu doar o performanţă, ci şi o aventură în toată puterea expresiei! Şi nu una oarecare! A arbora drapelul tricolor pe stânca-bornă a muntelui e o dovadă de românism adevărat. Asta o spun eu, reporterul. Temerarul a vorbit prin fapta sa. Fără a ştirbi nici măcar cu o fâlfâire de drapel meritele celui care a înfrânt dificultăţile, pentru a împlini un gest cu valoare de simbol.

LICEENI, TRECEŢI BAC-ul!

Mihai BUZNEA

 

De mai bine de un sfert de veac, şcoala românească ne serveşte o poveste tragicomică. Fără final. Fără happy-end. Dar cu momente de o mare spectaculozitate umoristică demne de-un Bertold Brecht sau, poate şi mai şi, de-un nenea Iancu. Comedia burlescă jucată pe plaiurile mioritice, adică la ea acasă, cu o glorioasă evoluţie spre cretinismul creator. De nota 10. În fiecare început de vară şi sfârşit de an şcolar, asupra emininchelui elev român se pogoară norul negru, ameninţător, de rău augur, al BAC-alaureatului. Anunţănd Apocalipsa pe “cămpul alb al oilor negre”, cu veşnica-i întrebare hamletiană în variantă autohtonă contemporană: îl iau, sau nu îl iau?! Până la aflarea răspunsului/rezultatului (care pentru cei mai mulţi dintre competitori nu reprezintă deloc un mister, cu năluciri de Fata Morgana) “candidaţii la fericire” îşi dau curaj fredonând neabătut prin parcuri, baruri şi discoteci, prea-cunoscutul Imn al repetentuilui la BAC propus şi promovat cu brio de SRC (Serviciul Român de Comedie): “Şcoala e dură, e-o mare jale/ Cine ia bac-ul, e foarte tare./ În ritmul ăsta, în căţiva ani/ Vor fi în ţară numai prostani (…)/ Să ardă şcoala, să moară bac-ul/ Iar pe profesori să îi ia dracul./ Toţi agramaţii şi repetenţii/ Să ne dea Statul decât subvenţii…”. E-un haz de necaz, cu umor negru de genul “ia mai lasă-mă-n pana mea cu şcoala ta!” Să mai spună careva că ai noştri tineri nu au ştiinţa, dar şi talentul, de a ieşi din cele mai solicitante situaţii. Cu zâmbetul pe buze, ba chiar şi cu cascade de râs şi cu replici fără de replică, precum în catrenul pescuit pe-o bancă din parc sculptată cu două inimioare, semn al dragostei chioare şi amorului ghebos, străbătute de-un pix: “Am întrebat-o cam stângaci,/ Pe blonda ce tăcea, discretă:/ Şi după bac ce-ai să te faci?/ Brunetă…”.

SPORTUL ROMÂNESC ŞI MAREA UNIRE

Leonard POPA

ÎNCEPUTURI

Sub formă organizată, sportul românesc îşi află originile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă din 1840, Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herţa, Moldova – d. 12/24_noiembrie 1869, Iaşi; precursor al generaţiei paşoptiste) a introdus în planul de învăţământ al Academiei Mihăilene din Iaşi (instituţie de învăţământ superior premergătoare Universităţii “Alex. I. Cuza”), printre materiile obligatorii, scrima, gimnastica şi înotul. De altfel, gimnastica avea să devină primul sport naţional atestat ca Asociaţie, la Mediaş, în 1882. O altă disciplină sportivă cu o tradiţie pierdută în negura vremii este canotajul. 1856 este anul în care, în Banat, se organizează primul concurs de canotaj, iar şapte ani mai târziu (1863), la Timişoara, se pun bazele unei Asociaţii profesioniste cu denumirea de Regata. Totuşi, românii vor aştepta 60 de ani până la a bifa prima participare la o competiţie oficială internaţională (Campionatul European de la Belgrad, din 1932) şi alţi 23 de ani până să obţină prima medalie de aur, în 1955, la Campionatul European de la Gand (Gent/Belgia), prin echipajul masculin de 4.