Tescani, „laboratorul” cu aură misterioasă unde „Orfeul Moldav”, G. Enescu, a creat opera Oedip

 Text şi foto:

Cornel CEPARIU

          Publicul care a asaltat, în seara zilei de13 martie 1936, impunătoarea şi somptuoasă Operă Garnier din Paris pentru a fi prezent, pe viu, la premiera mondială a operei Oedip, creaţie aparţinând lui George Enescu,  nu cred să fi bănuit şi nici măcar să se fi întrebat, chiar după răsunătorul succes, despre locul unde a fost concepută lucrarea lirică  ce va deveni, potrivit criticii a timpului, una din „cele mai fertile” expresii muzicale a „gândirii” sufletului uman.

Cum, dealtfel, nici publicul bucureştean prezent, mult mai târziu, în data de 22 septembrie 1958, la cea dintâi reprezentaţie a operei în România, ocazie oferită de  prima ediţii a Festivalului internaţional „George Enescu”, nu a părut curios să afle „laboratorul” unde Enescu pusese în „amestec” sufletul său cu epica tragediilor lui Sofocle „Oedip în Colona” şi „Oedip Rege” condensate întrun libret aparţinând lui Edmund Fleg.

Revoluţie în artă la Slănic-Moldova

Romulus-Dan BUSNEA

Alina-Georgiana Teodorescu* este unul dintre artiştii plastici care şi-au câştigat un binemeritat renume, atât în ţară cât şi în străinătate. Aş spune, chiar un artist complex, dacă ţinem seama de faptul că s-a specializat în arhitectură şi design interior, pictură (inclusiv pictură pe tabletă şi iPad), art business...

Originară din staţiunea Slănic-Moldova, după ce şi-a definitivat studiile liceale şi universitare la Bacău şi Bucureşti, Georgiana a plecat în străinătate, unde şi-a completat pregătirea de artist la Milano şi Londra, a călătorit, a creat şi a experimentat noi modalităţi de expresie artistică.

Grobianismul unor microbişti emblematici

 

Ştefan OLTEANU

 

Este îngrijorător, prin frecvenţă şi furie pătimaşă, comportamentul unor microbişti emblematici care populează, îndeosebi, tribunele arenelor de fotbal. Nu numai la noi, în România, ci, din păcate, pe toate meridianele planetei. Este arhicunoscut, de pildă, comportamentul suporterilor britanici care însoţesc pretutindeni echipele din Albion, dând frisoane poliţiştilor, dar şi patronilor restaurantelor şi magazinelor aflate în apropierea arenei. La fazele fierbinţi, de pe teren, la o decizie controversată a arbitrului şi, mai ales, după încheierea partidei în care favoriţii au fost învinşi, se revarsă adeseori valuri pitecantropice de violenţă. De ce?

Presa la sfârşit de veac

Constantin GHERASIM

 După evenimentele din 1898, când în comunitatea locală s-a întremat un spirit de comunicare publică mai accentuat, pentru că erau atâtea de spus, de explicat, de analizat, piaţa media locală a cunoscut un proces de înflorire precum o grădină sub îngrijirea unor gospodari. Au apărut mai multe ziare, posturi de radio şi staţii de televiziune. A existat o efervescenţă şi-un dinamism care interesau nu doar masele, ci şi pe politicienii şi oamenii de afaceri din zonă care s-au străduit într-o formă sau alta să se implice în acest proces de comunicare publică. Astfel se scriau anchete, se făceau analize şi reportaje care ajutau pe unii, în defavoarea altora, păstrându-se (sau nu, după caz) un spirit de imparţialitate şi obiectivitate. A existat o mişcare mediatică c-un dinamism care i-a mirat inclusiv pe oamenii de presă americani, interesaţi de evoluţia presei locale. Unul dintre aceştia, un tip din Texas, la vreo 50 de ani, destul de simpatic şi comunicativ, care venise în zonă prin anii 2000, pentru o serie de dialoguri cu jurnaliştii locali, s-a arătat mirat că există mai multe ziare în Bacău, afirmând că în Statele Unite, în orăşele de nivelul Bacăului, nu exista decât o singură publicaţie. „Nu e nevoie de mai multe. Unul singur e suficient”, spunea jurnalistul. Fără să-şi dea seama, americanul a anticipat ceea ce avea să se întâmple după nici aproape un deceniu de la plecarea lui: în Bacău a rămas un singur cotidian tipărit. Cauzele sunt multiple şi probabil că istoria va analiza şi va da verdict. Asta dacă va mai avea cui şi de ce. Pentru că, spre deosebire de alte oraşe moldave, gen Iaşi sau Vaslui, Bacăul a fost mereu atipic. Dacă presa postrevoluţionară va avea parte de „judecata” ei, care culminează cu digitalizarea informaţiei, trecând însă prin publicarea sau afişarea pe site-urile de presă a comunicatelor de presă publicate integral şi a unor articole, fără autor, cu tentă politică direcţionată, începuturile presei băcăuane rămân o istorie nu neapărut plăcută, dar cel puţin mult mai interesantă.

Cântecul din zori

Mihai  BUZNEA

 

L-am ascultat de nenumărate ori. Poate de mii de ori. A fost un privilegiu de care nu prea mulţi au avut parte. Trebuia să-ţi placă  o asemenea muzică. Nu era pentru toate urechile. Imi răsplătea, dacă vreţi, eforturile la care ziarul mă supunea, ediţie de ediţie, când ca secretar de redacţie, când ca ”ultim-prim-cititor”, sau altfel spus, în limbaj gazetăresc – ”cap limpede”,  pentru ca ştirile ultimei zile să ajungă, proaspete, la cititor, înainte ca acesta să-şi fi început programul diurn de lucru. Rotativa încheia un ciclu, spre a-l relua noaptea următoare într-un perpetuum mobile al cuvântului tipărit. Işi interpreta, în fiecare dimineaţă, marşul triumfal şi cântecul de leagăn cu care-şi trimitea slujitorii la culcare: echipele de ziarişti şi tipografi care dăduseră substanţă şi formă cronicii de-o clipă a zilei precedente, prefigurând-o pe următoarea. Sunetul din zori al rotativei era ca o simfonie a triumfului compusă în tipare de plumb. Prin el se confirma sintagma despre tipograf ca prelungire a condeiului reporterului. Iar poligrafia băcăuană îşi continua propria-i ascensiune printr-un demers viguros şi plin de îndrăzneală.

Cinci jurnalişti băcăuani laureaţi la evenimente naţionale şi internaţionale

R. D. Busnea, Doru-Dinu Glăvan, L. Popa, Cornel Cepariu

 Leonard Popa şi Dan Romulus Busnea s-au aflat între cei 12 laureaţi ai Galei Premiilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR), eveniment găzduit, într-o atmosferă stilată şi festivă, de principalul studio de emisiuni din cadrul Televiziunii Române, la finalul lunii iunie.

În competiţia derulată, în actuala ediţie, sub genericul „Tot ce-i românesc nu piere” se înscriseseră 97 de competitori – jurnalişti seniori ori tineri din presa scrisă, radio, televiziune, presa online din Bucureşti şi din toate judeţele ţării, precum şi din media în limba română de peste hotare – pentru obţinerea premiilor care urmau să ateste, potrivit preşedintelui UZPR, Doru Dinu Glăvan, „greutatea şi relevanţa discursului jurnalistic românesc într-o societate democratică”.

Avem europarlamentari?

Minodora CLIVETI

 Nu mă consider un om deosebit, ci poate doar unul norocos de a fi pus, la un moment dat al existenţei sale, în anumite circumstanţe care i-au permis folosirea priceperii profesionale dobândită ca urmare a studiilor serioase şi conştiincioase şi, de ce nu, carisma personală. Acestea dublate de un acut / normal interes de a-şi face datoria.

Recunosc că experienţa mea de viaţă este una mai puţin obişnuită, deşi nu ieşită din comun, dacă mă gândesc puţin la cât de repede ajung unii miniştri azi. Totuşi nu e chiar banal  să termini o facultate de drept prestigioasă cu 10, să urmezi cursuri de drept la Universitatea Columbia, la cea din Birmingham sau la Strasbourg, să faci practică în firme mari de avocatură din Anglia şi Franta, să câştigi un concurs internaţional de pledoarii, să fii doctor în drept al Institutului de Studii Juridice al Academiei Române şi nu în ultimul rând să munceşti timp de 10 ani ca deputat în Parlamentul României şi în Parlamentul European.

Gânduri în ceas aniversar al profesioniştilor în jurnalism

Cornel CEPARIU

În ziua de 11 ianuarie, cu un veac în urmă, un grup de jurnalişti impregnaţi de momentul istoric din 1 Decembrie 1918, s-au întâlnit, în Bucureşti pe actuala stradă Constantin Mille nr. 5, în clădirea fostei berării „Berlin”, unde astăzi se află un Club public, pentru a pune bazele unei organizaţii: Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Aceasta viza conlucrarea şi perfecţionarea profesională a condeierilor în spiritul ţării lor întregite.

Momentul aniversar, coincizând cu un eveniment istoric, aş spune remarcabil şi tonic pentru jurnaliştii romani, preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, îmi dă prilejul să punctez pe clapele PS- ului, cuvinte - gânduri care mi-au îndrumat carierea de „detectiv al clipei prezente”. O profesie în care, odată implicat, trebuie să deţii concomitent dorinţa, dar şi pricepere de a scrie, flexibilitate, temperament, trebuie să fii inteligent. Iar, dacă se poate, să mai fii şi o persoană cunoscută, chiar marcantă în zona de acţiune. Să fii voluntar, să ai o însemnată doză de curiozitate în plus în comparaţie cu majoritatea oamenilor şi profesiilor, să încerci înţelegerea evenimentelor şi faptelor zilei. Cu tenacitatea cercetătorilor din diverse domenii, apelând la documentarea şi propria educaţie.

Primul eveniment "Context"

 Luni, 26 noiembrie 2018, la sediul Prefecturii Bacău, în Sala Mare de festivităţi, Filiala Bacău a UZPR a organizat un amplu eveniment cultural, menit să facă mai bine cunoscute activităţile jurnaliştilor membri ai organizaţiei. În primul rând, a fost lansarea volumelor recent publicate de către colegii ziarişti Ioan ENACHE („Iudacainul”), Mihai BUZNEA („Drumuri şi popasuri”) şi Liliana ADOCHIŢEI („Bacăul în anii Primului Război Mondial”). A urmat, apoi, ieşirea în lume a primului număr al Revistei CONTEXT, publicaţie a Filialei Bacău a UZPR. Momentele au fost înnobilate de recitalul remarcabil al unui cvartet al elevilor Liceului de Artă. Evenimentul a fost onorat de prezenţa prefectului judeţului Bacău, d-na Maricica COŞA, alături de d-l Valentin IVANCEA (subprefect), d-l Dragoş ŞTEFAN (viceprimar), Dumitru BRĂNEANU (preşedintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor).

De ce „Context”?

Ştefan RADU

Au trebuit să treacă vreo câţiva ani pentru ca breasla jurnaliştilor băcăuani (câtă mai este!) să întemeieze o asociaţie care să o reprezinte. Am aderat la Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi am înfiinţat Filiala „Marius Mircu” – Bacău. Mulţi colegi din ţară ne laudă pentru dinamismul grupului nostru. Am tipărit, deja, un almanah, iar „Sportul băcăuan”, ce apare prin stăruinţa colegului nostru Leonard Popa, este editat sub egida UZPR. Împreună (indiferent de publicaţia, radioul sau televiziunea la care „prestează” fiecare), ziariştii băcăuani şi-au propus proiecte ambiţioase pentru următoarea perioadă. Ştim că meseria asta stimulează orgoliile, provoacă dispute, patimi şi chiar adversităţi (pe alocuri!), însă dincolo de toate acestea ea înseamnă implicare voluntară în viaţa şi evoluţia Cetăţii. Ziaristul este cronicarul vremurilor moderne, mereu în slujba cititorilor săi, un haiduc înarmat cu verbul său, cu talentul şi entuziasmul nedisimulat. El trăieşte, profesional, în spaţiul îngust şi tensionat dintre guvernanţi şi guvernaţi. I se cere, adesea, să fie „imparţial”. Între bine şi rău? Între minciună şi adevăr? Între fericire şi disperare? Este om şi, mai ales, cetăţean: are bucurii şi necazuri, are opţiuni (filozofice, politice, economice, religioase etc.), are simpatii şi antipatii… În consecinţă, de fiecare dată când îşi expune public ideile este sclavul contextului (cultural, politic, social, economic etc., dar şi familial, profesional sau emoţional). Când dorim să acţionăm într-o direcţie sau alta nu sunt de-ajuns doar voinţa, devotamentul sau resursele (materiale, financiare, morale sau de altă natură); trebuie să ţinem seama şi de context. Medicina chineză antică ne învaţă că tratamentul se aplică nu doar unei anumite boli, ci întregului organism. Probabil că abordarea jurnalistică a unui subiect ar trebui să fie similară: când scriem despre un fapt aparent izolat ar trebui să studiem „organismul” social în ansamblul lui. Numai astfel am atinge un anume grad de… imparţialitate.

Filiala Bacău a UZPR, în premieră la Târgul de Carte “Gaudeamus”

Cornel CEPARIU

  Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a inclus, în premieră,  în cadrul standului propriu deschis la ediţia a XXV-a a prestigioasei manifestări Târgul Internaţional ,,Gaudeamus – Carte de Învăţătură" şi producţia editorială din acest an a membrilor UZPR  din Filiala Bacău – Neamţ.  “Almanahul filialei-ediţia 2018”, “Almanahul sportiv băcăuan 2018”, ambele volume editate de filiala jurnaliştilor băcăuani, au constituit reale atracţii, atât prin ineditul unor asemenea apariţii editoriale, care reflectă  activitatea jurnaliştilor dintr-o zonă a României, dar şi prin materiale publicistice inedite aduse în atenţia numerosului public ce a fost prezent, în perioada 16 -19 noiembrie la manifestările din cadrul prestigiosului eveniment găzduit de pavilionul central din complexul expoziţional şi de afaceri ROMEXPO. De asemenea, cititorii au putut vedea expuse şi volumele cu creaţii ale  jurnaliştilor băcăuani Mihai Buznea (laureat în anul 2018 la Gala UZPR găzduită şi transmisă, în direct, de Televiziunea Română în luna august, a.c.) şi Ion Enache. Academicianul Ioan Aurel Pop a fost Preşedintele de Onoare al ediţiei din acest an a Târgul Internaţional ,,Gaudeamus – Carte de Învăţătură".

„şi infern şi infern şi infern”

TRAGEDIA ŞI DRAMA OMULUI (POST)MODERN? *

* Ioan ENACHE, Cartea Întâi a Pocăinţei. IUDACAINUL, Editura Studion, Bacău, 2018

Moto: „Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine”

Sfântul Augustin

Petre ISACHI

În această carte de excepţie – unică prin problematică şi arta transfigurării, în peisajul liricii actuale - poetul Ioan Enache configurează într-un limbaj sibilinic, specific, dramatic, tragedia şi  drama individului contemporan – „iudacainul”, cum îl defineşte sarcastic autorul – ce pare să fi uitat că toţi oamenii ţin de aceeaşi istorie a salvării: toţi au fost creaţi, răscumpăraţi prin Iisus, toţi vor fi judecaţi definitiv la sfârşitul veacurilor. Cele 60 de poeme ale volumului confirmă pocăinţa drept virtutea supremă a creştinului parcă incapabil în contemporaneitatea imediată, de a-şi mai recunoaşte păcatele şi de a se strădui să obţină iertarea lor. Transfigurând simultan tragedia şi drama Iudacainului, poetul bacăuan reiterează implicit păcatul originar născut din ascultare şarpelui care-i convinge pe Adam şi pe ispititoarea Eva creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu cu sintagma: „veţi fi ca Dumnezeu”!? Ispita este absolută şi potenţează căderea în păcat, încât în „IUDOCANIA” suntem şi astăzi botezaţi cu „păcatul şi vina” percepute ca o fatalitate. Şi astăzi ispăşim, (ne)vinovaţi păcatele părinţilor. Şi astăzi roadele păcatelor săvârşite de noi, iudacanii, sunt dezbinarea, boala, întristarea, suferinţa, robia, nenorocirea, ura, însingurarea şi înstrăinarea. Şi astăzi, cum repeta Horaţiu, vina e urmată în deaproape de pedeapsă!

Eveniment editorial băcăuan

Globe-trotter prin ţara „de dor şi de speranţe”

„Drumuri şi popasuri” – o carte de reportaje inspirate de realitatea românească în anul în care aniversăm şi omagiem înfăptuirea României Mari -, a ieşit de curând de sub tipar sub semnătura ziaristului băcăuan Mihai Buznea. După însăşi mărturisirea autorului, cele optsprezece reportaje reunite  în volum sunt tot atâtea „schiţe de portret de ţară” realizate în culori luminoase, fără însă a lipsi şi penumbrele în tuşeuri ce înfăţişează ochilor imagini mai puţin idilice.

România sub aura Centenarului Unirii

Mihai BUZNEA

BÂLCIUL DEŞERTĂCIUNILOR

Motto:

„De aproape două mii de ani ni se predică

să ne iubim, iar noi ne sfâşiem”

Mihai EMINESCU

 

Recunosc: sub asediul permanent al „bombelor” din politica românească nu mai avem timpul, şi nici liniştea, să ne ocupăm şi de lucrurile mai puţin importante; de cele de lângă inimă şi tâmplă. Cum ar fi, de exemplu, Centenarul Unirii. O fac, în schimb, maghiarii în locul nostru, dar în interesul lor. Pentru că altele ne sunt, de fapt le sunt, politicienilor noştri, „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”: cum să-şi hrănească orgoliile şi ambiţiile, cum să le dea la gioale adversarilor, cum să-i anihileze şi să-i treacă pe linia moartă în timp ce se bat cu putere în piept spre a-şi convinge supuşii cât de patrioţi sunt ei şi ce sacrificii fac în fiece clipită pentru Ţară. Nedându-şi seama, ori prefăcându-se că nu pricep cât de mare şi de găunos le este fariseismul. Încercând astfel să se hrănească şi să se îmbete cu dezmăţatele scene de masă ale acestui bâlci al deşertăciunilor, pe care-l regizează  cu un talent ieşit din comun şi o neobrăzare vecină cu nesimţirea. Made in Romania. Centenară. Şi pentru că orice spectacol se compune din acte, scene şi replici rostite în decoruri schimbătoare, daţi-mi voie să pun stop-cadru la câteva dintre ieşirile la rampă ale aleşilor noştri. Să transfocăm, aşadar, pentru câteva momente, scena din Piaţa Tricolorului, din Capitală, unde se desfăşoară ceremonialul militar consacrat Zilei Drapelului Naţional. Eveniment de suflet, cu semnificaţii deosebite, de adâncă trăire şi vibraţie românească. Gardă de onoare. formaţiuni militare, sute de bucureşteni. Atmosferă festivă. Doar că onorul la drapel nu este dat de şeful statului. Preşedintele nostru este prezent la un alt eveniment pentru a-l onora;  mai important, în accepţia Excelenţei Sale, ce se desfăşoară doar câteva sute de metri mai încolo: plecarea caravanei bicicliştilor spre Alba Iiulia, capitala istorică a făptuirii Unirii. Cunoscută fiindu-ne pasiunea prezidentului nostru pentru sportul cu pedale ne apare, deci, lesne de înţeles opţiunea pentru această scenă. Constatăm, totodată, şi absenţa selectă de la festivităţile dedicate Tricolorului şi a celorlalte înalte oficialităţi ale statului: primul ministru, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, miniştri, parlamentari. Noroc de plebe, care de fiecare dată la astfel de momente ştie că trebuie să  se înghesuie şi să-şi joace rolul în scenele de masă cu figuranţi entuziaşti. Aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi doar o lună mai târziu, de Ziua Imnului Naţional, onorată cu aceeaşi augustă absenţă de înaltele noastre oficalităţi. Nu ştiu ce va să se întâmple peste numai câteva luni, de 1 Decembrie, dar avem pildele anilor trecuţi cu mărturisitoarele lor demonstraţii de armonie patriotică într-o perfectă exprimare de dizarmonie selectă.

Tropăială centenară

Ştefan RADU

A trecut mai bine de jumătate din acest an al Centenarului Marii Uniri. Deocamdată contabilizăm simpozioanele, expoziţiile, lansările de carte şi festivalurile folclorice organizate în diverse colţuri de ţară, cu mijloace locale şi entuziasm provincial. Orice manifestare cu lustru intelectual – chit că e la a nu ştiu câta ediţie! – este pusă sub logo-ul aprobat de Guvern. Executivul abia către finalul lunii iulie a aprobat un buget consistent pentru finanţarea muzeelor, monumentelor, bibliotecilor şi a altor instituţii culturale. Nu ştim dacă pe lista bunăvoinţei ministeriale vor intra şi proiectele începute cu trei-patru ani în urmă, ivite din iniţiativa unor intelectuali ce au reuşit să convingă autorităţile judeţene sau comunale să contribuie cu ceva bani şi mult sprijin moral. Oricum, la finalizare, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale bifează la capitolul „realizări centenare” toate aceste manifestării locale. Exact cum fac românii când un sportiv, care ani de zile şi-a plătit din propriul buzunar echipamentul, antrenorii, tratamentele medicale şi deplasările la competiţii, iese campion: „Suntem mândri că am învins! Noi, românii, suntem cei mai buni!”...

UN DRAPEL TRICOLOR PE „ACOPERIŞUL LUMII”

Mihai Buznea

                                                                           Motto

                                                          „În viaţă, fiecare purtăm un steag

                                                         pe care e scris cu litere mari: EU”

                                                                       Garabet IBRĂILEANU

La poale de Ceahlău, sub umbrar des de cetini, mă-ntâlnesc cu Adrian Laza, nemţeanul care încă din adolescenţă şi-a pus în gând să cucerească înălţimile de necuprins, misterioase, ale lumii de lângă Cer. Acum, tocmai s-a întors dintr-o expediţie în Himalaia, supranumit „acoperişul lumii”. De astă-dată a escaladat masivul Makalu, unul dintre versanţii cei mai dificili şi periculoşi  de abordat şi tocmai de aceea  cel mai de temut pentru orice alpinist incurabil, cum se consideră, dar sprijinit de argumente imbatabile. A urca până la 8481 de metri, în condiţii de iarnă severă, neiertătoare şi plină de neprevăzut, e nu doar o performanţă, ci şi o aventură în toată puterea expresiei! Şi nu una oarecare! A arbora drapelul tricolor pe stânca-bornă a muntelui e o dovadă de românism adevărat. Asta o spun eu, reporterul. Temerarul a vorbit prin fapta sa. Fără a ştirbi nici măcar cu o fâlfâire de drapel meritele celui care a înfrânt dificultăţile, pentru a împlini un gest cu valoare de simbol.

LICEENI, TRECEŢI BAC-ul!

Mihai BUZNEA

 

De mai bine de un sfert de veac, şcoala românească ne serveşte o poveste tragicomică. Fără final. Fără happy-end. Dar cu momente de o mare spectaculozitate umoristică demne de-un Bertold Brecht sau, poate şi mai şi, de-un nenea Iancu. Comedia burlescă jucată pe plaiurile mioritice, adică la ea acasă, cu o glorioasă evoluţie spre cretinismul creator. De nota 10. În fiecare început de vară şi sfârşit de an şcolar, asupra emininchelui elev român se pogoară norul negru, ameninţător, de rău augur, al BAC-alaureatului. Anunţănd Apocalipsa pe “cămpul alb al oilor negre”, cu veşnica-i întrebare hamletiană în variantă autohtonă contemporană: îl iau, sau nu îl iau?! Până la aflarea răspunsului/rezultatului (care pentru cei mai mulţi dintre competitori nu reprezintă deloc un mister, cu năluciri de Fata Morgana) “candidaţii la fericire” îşi dau curaj fredonând neabătut prin parcuri, baruri şi discoteci, prea-cunoscutul Imn al repetentuilui la BAC propus şi promovat cu brio de SRC (Serviciul Român de Comedie): “Şcoala e dură, e-o mare jale/ Cine ia bac-ul, e foarte tare./ În ritmul ăsta, în căţiva ani/ Vor fi în ţară numai prostani (…)/ Să ardă şcoala, să moară bac-ul/ Iar pe profesori să îi ia dracul./ Toţi agramaţii şi repetenţii/ Să ne dea Statul decât subvenţii…”. E-un haz de necaz, cu umor negru de genul “ia mai lasă-mă-n pana mea cu şcoala ta!” Să mai spună careva că ai noştri tineri nu au ştiinţa, dar şi talentul, de a ieşi din cele mai solicitante situaţii. Cu zâmbetul pe buze, ba chiar şi cu cascade de râs şi cu replici fără de replică, precum în catrenul pescuit pe-o bancă din parc sculptată cu două inimioare, semn al dragostei chioare şi amorului ghebos, străbătute de-un pix: “Am întrebat-o cam stângaci,/ Pe blonda ce tăcea, discretă:/ Şi după bac ce-ai să te faci?/ Brunetă…”.

SPORTUL ROMÂNESC ŞI MAREA UNIRE

Leonard POPA

ÎNCEPUTURI

Sub formă organizată, sportul românesc îşi află originile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă din 1840, Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herţa, Moldova – d. 12/24_noiembrie 1869, Iaşi; precursor al generaţiei paşoptiste) a introdus în planul de învăţământ al Academiei Mihăilene din Iaşi (instituţie de învăţământ superior premergătoare Universităţii “Alex. I. Cuza”), printre materiile obligatorii, scrima, gimnastica şi înotul. De altfel, gimnastica avea să devină primul sport naţional atestat ca Asociaţie, la Mediaş, în 1882. O altă disciplină sportivă cu o tradiţie pierdută în negura vremii este canotajul. 1856 este anul în care, în Banat, se organizează primul concurs de canotaj, iar şapte ani mai târziu (1863), la Timişoara, se pun bazele unei Asociaţii profesioniste cu denumirea de Regata. Totuşi, românii vor aştepta 60 de ani până la a bifa prima participare la o competiţie oficială internaţională (Campionatul European de la Belgrad, din 1932) şi alţi 23 de ani până să obţină prima medalie de aur, în 1955, la Campionatul European de la Gand (Gent/Belgia), prin echipajul masculin de 4.

LEPĂDAREA DE SINE

Succes de prestigiu al jurnaliştilor bacăuani reuniţi în Filiala „Marius Mircu” a UZPR: colegul nostru Mihai Buznea este laureat al ediţiei 2017 a concursului organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti. Vineri – 22 iunie a.c., în studioul Pangrati al Teleleviziunii Române a avut loc  Gala de decernare a premiilor. Desfăşurat sub genericul „Limba română, întregitoare de neam”, concursul a reunit jurnalişti din presa scrisă, on-line, realizatori de emisiuni radiofonice şi de televiziune, precum şi autori de cărti pe această temă. Mihai Buznea a primit prestigioasa distincţie pentru articolul „Lepădarea de sine”, publicat în ediţia din luna aprilie 2017 a revistei „PLUMB”.

Redăm, în continuare, textul articolului:

Arca Noetică de la Alba Iulia

Marius MANTA

Pentru mulţi, facebook-ul şi-a dovedit încă de la început utilitatea. În tot cazul, nu l-a contestat nimeni. Era un lanţ al prieteniei... instante, o mană cerească pentru anihilarea frustrărilor de orice fel. Apoi, treptat, a devenit câmpul de bătălie al unor mişcări de o transparenţă îndoielnică. Acum este inamicul public numărul unu. La ei, dar şi la noi. Comentariile sunt din ce în ce mai acide şi cred că nu mă hazardez dacă le voi considera, pe majoritatea, în contra firescului. M-au necăjit multe absurdităţi ori lipsa de coerenţă a argumentelor aruncate. Recunosc, personal nu am înţeles mai deloc acea campanie desfăşurată în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, cu punct de (îndoielnic) interes fată de Catedrala Neamului. Da, şi eu vreau spitale, şi eu îmi doresc şcoli care să intre în standardele europene, însă nu în detrimentul unui edificiu ce în chip simbolic are menirea de a marca pe deplin cei o sută de ani scurşi de la înfăptuirea României Mari. Sunt valori la care achiesez pe mai departe, sper să nu fiu unul dintre cei mult prea puţini. Dar materialul de faţă nu este despre necesitatea Catedralei Neamului, am cumva sentimentul că unora le poţi striga „adevărul în deşert” - vor rămâne pe mai departe, oarecum absurd, reticenţi şi extrem de violenţi / compulsivi. Iar dacă îmi daţi voie să amestec registrele, aş spune că şi eu #rezist, însă într-ale mele!